Bugatti EB 110 a fost una dintre cele mai rapide mașini de pe șosea la începutul anilor '90. Modelul francez a debutat fix la 110 ani de la nașterea lui Ettore Bugatti și ulterior a fost disponibil și într-o versiune Super Sport cu 612 CP.
În martie 1995, Gildo Pallanca-Pastor (un om de afaceri monegasc) a stabilit un record de viteză pe gheață cu un EB 110 Super Sport. Cu câteva luni înainte, însă, le-a cerut celor de la Bugatti să-i construiască un EB 110 cu care să concureze în seria IMSA.
În doar șase luni, producătorul din Molsheim a finalizat mașina pe care a denumit-o EB 110 Sport Competizione. Monegascul a participat în câteva curse din IMSA și BPR Global GT, dar la finalul anului 1995, mașina a fost confiscată de autorități, după ce Bugatti și-a cerut falimentul.
Pallanca-Pastor a recuperat unicul EB 110 Sport Competizione și a participat la Daytona în 1996. Visul său era să concureze în legendara cursă de 24 de ore de la Le Mans, dar cu o săptămână înainte de cursă, a avut un accident pe circuitul Dijon-Prenois.
Mașina nu a putut fi reparată la timp din cauza lipsei de piese de schimb. Între timp, i-a fost redată strălucirea, iar acum s-a întors pe circuitul pe care a concurat ultima dată. După 25 de ani.
via Bugatti
În imaginea de mai jos, îl puteţi recunoaşte pe fondatorul mărcii (Ettore Bugatti), alături de capodopera în cauză (ca maşină proprie, de uz zilnic, însă servit de şofer, aşa cum i se cuvine unui nobil veritabil, stilat).
https://cartype.com/pics/3254/full/t41_napoleon.jpg
Preţul este perfect explicabil, având în vedere că vorbim despre o maşină de colecţie (mai ales că nu orice supercar se pretează unei asemenea virtuţi!).
Îţi dau însă dreptate: ar merita din plin! O plimbare, desigur, doar nu o achiziţie (poate după terminarea veşniciei să ne permitem şi noi).
Ca (alte) plusuri, aş reliefa interiorul “curat” (adică fără atâtea porcării electronice ca astăzi) şi transmisia manuală, care – indiferent că recunoaştem sau nu – se cunună cu spiritul sportiv!
Să nu uităm ce-a însemnat Bugatti în înfloritoarea perioadă interbelică: cel mai avansat design auto (de aceea este atât de fascinant), împletind armonios elementele avangardiste cu alura net aristocratică.
Revenind la prezent, cine nu este adept al compromisului/conformismului n-ar ezita în privinţa alegerii dintre Bugatti Automobili S.p.A. şi Bugatti Automobiles S.A.S. (aceeaşi marcă, evident, dar nu şi acelaşi “statut” !). Entitatea din urmă plăteşte tribut arhitecturii “obeze” tipice nu doar nemţilor, ci cam tuturor constructorilor din acest secol (inclusiv Insignia mea se înscrie în acest “trend” – dacă aş fi avut ocazia, logic că aş fi mizat pe o bijuterie din irepetabila epocă Opel KAD). Colac peste pupăză, modelele Divo şi La Voiture Noire sugerează tendinţa de “lamborghinizare” a caroseriei, ceea ce mie, cel puţin, mi se pare grotesc şi, deci, îmi stârneşte oroare.
În orice caz, mi-ai insuflat şi mie dorinţa de a-l încerca pe foarte frumosul şi emblematicul EB 110 (fiindcă ai spus-o cu atâta convingere…).
PS. Emblema lui Bugatti a rămas aceeaşi de la început, însă, dacă sesizaţi, sub tutela VAG-ului banda de contur a jumătăţii inferioare a ovalului se prezintă cu o nuanţă închisă. Contează? Poate că nu, dar senzaţia de “umbră” tot mi-o provoacă.