Se crapă de ziuă. Dar nici o rază de soare nu crapă gigantul de rocă la poalele căruia am dormit. Toată noaptea am auzit cum pică firimituri din tavanul de piatră. Sau era doar gândul că mă așteaptă un drum ca București-Viena, deși mă aflam în Turcia. Nu o să mă pierd prea mult în metafore, deși răsăriturile în Cappadocia pot să fie adevărate fresce pe retina unui profan care nu e obișnuit cu soarele dimineții.
Instructajul pe care l-am primit după micul dejun a fost cam așa:
- - aveți de parcurs 1100 de kilometri în două zile
- - vom ajunge pe cele mai periculoase drumuri din Turcia
- - veți sta la volan cam 10 ore pe zi
- - în torpedou aveți un card cu care alimentați și vă cumpărați de mâncare
- - tot în torpedou aveți și 100 de lire turcești. Nu-i cheltuiți. O să vă trebuiască pentru bac.
- - evaluați cu grijă carburantul și alimentați din timp
Începea Mazda Epic Drive. Un tur care se organizează anual prin zone greu accesibile sau foarte spectaculoase. Bineînțeles, turul presupune multe ore de condus alături de cel mai nou model Mazda.
În prima zi am primit cheile noului Mazda CX-60, primul SUV premium al japonezilor, în echiparea Homura. Mă așteptau 10 ore de drum, de la Urgup la Elazig. Știu, orașele astea sunt la fel de celebre în România, ca desenele animate japoneze. Cert este că Elazig este un oraș de dimensiunea Iașiului.
PRIMA ZI: VECHIUL DRUM DE PIATRĂ
Am plecat la drum, însă după numai 3 kilometri am tras repede pe dreapta. De undeva de jos, de pe un platou, începeau să se ridice baloanele cu aer cald. 3478 de poze mai târziu, am plecat din nou la drum.
N-aș putea să vă povestesc foarte multe despre primii 300 de kilometri. Drum ca-n palmă, expres, unde singurele „gropi” au fost cartoanele care simulau mașini de poliție, pe marginea drumului. Unele dintre ele aveau și girofare pe bune, ținute în viață de panouri solare. După primele două infarcturi, inima a zis că își bagă concediu medical.
Am mai trecut prin momente de cumpănă în momentul în care, din senin, înainte de un orășel care s-ar uita cu invidie la Râmnicu Sărat, o înșiruire de jaloane s-au terminat în fața unor soldați cu armele în repaos. Am pregătit teancul de hârtii din torpedou, dar până să zâmbim politicos și european, soldații ne-au lăsat să trecem. Erau obișnuiți cu mașinile din caravana noastră.
DRUM ÎNCEPUT ÎN ANUL 1870
Cireașa de pe tort a venit după vreo 6 ore, atunci când am început să urcăm printre munții golași, de-a lungul râului Eufrat. Exact, acel Eufrat cunoscut și de către cei mai religioși dintre voi, până la limita căruia se întindea Pământul Făgăduinței. Dar nu e vreme să căutăm prin foile Vechiului Testament. Și nici locul potrivit.
După scurt timp, asfaltul se termină și intrăm pe macadam. Aici încep să simt cam cât de rigidă e suspensia noului Mazda CX-60. Te macină mărunt și sigur. Noroc că această porțiune are doar vreo 9 kilometri.
Sunt la începutul Drumului de Piatră, o cale croită prin inima muntelui, care se încăpățânează să se înfrățească cu defileul Eufratului. Nu e o experiență pentru cei slabi de inimă. În dreapta ai un perete de stâncă de unde pot cădea oricând pietre. În stânga ai un hău de câțiva zeci de metri, care se termină în apele turcoaz ale Eufratului.
Și asta nu e nimic.
Nașterea drumului este demnă de orice carte de istorie. Din dorința unui drum care să conecteze districtul Kemalye cu partea centrală a podișului Anatolia, localnicii s-au apucat să își măsoare forța cu rocile muntelui Munzur. Și asta încă din 1870, când autoritățile au refuzat să construiască acest drum pentru că era prea costisitor.
38 DE TUNELURI SĂPATE ÎN MUNTE, UNELE DOAR CU TÂRNĂCOPUL
Spectaculosul începe când te afunzi în bezna celor 38 de tuneluri. Pereții sunt neregulați, dovadă a faptului că primii 3 kilometri au fost săpați doar cu târnăcopul și lopata. Nu mai vorbesc despre faptul că înălțimea, în unele zone, abia depășește doi metri.
Autoritățile au pus umărul la treabă abia după ce au văzut efortul localnicilor, însă, chiar și așa, tunelul a fost finalizat 132 de ani mai târziu. Ați citit bine: a fost inaugurat în 2002. Și pe atunci era accesibil doar pietonilor. Abia apoi a devenit utilizat de către mașini.
Pe măsură ce te afunzi în bezna celor 38 de tuneluri, străpunsă din când în când de câte un ochi de lumină, săpat în lateral, mintea începe să uite orele pe care le-ai plătit tribut.
CÂT A CONSUMAT MAZDA CX-60
Pe finalul traseului pietruit, după zeci de opriri pentru o fotografie mai bună ca alta, am ajuns pe o porțiune unde lățimea drumului era de numai 2 metri. Am fost bucuros că n-am întâlnit trafic din sens opus. Pentru că, da, acesta este un drum cu două sensuri. Când am reintrat pe asfalt, mai aveam încă două ore până la Elazig. S-au scurs de parcă cineva ar fi pus kerosen în rezervor și CX-60 a devenit avion.
La finalul zilei, computerul de bord a indicat o valoare de consum de 8.9 litri/100 de kilometri. Având în vedere că am epuizat bateria de 17.8 kWh a sistemului plug-in hybrid încă din primii 50 de kilometri, iar motorul are 327 de cai, eu zic că mașina nu s-a lăcomit. E drept, am avut ceva emoții din cauza faptului că rezervorul este ceva mai mic și nu știam ce benzinării voi găsi în următoarea localitate.
S-a dovedit că Turcia este chiar generoasă la acest capitol și că plata cu cardul e acceptată cam peste tot. Din păcate, sendvișurile cu șnițel sau salam de Sibiu cu care ne răsfățăm noi prin România au un singur corespondent în Turcia: chips-uri și alune. Așa că orice ne-ar fi pus în față bucătarii din Elazig, am fi mâncat cu tot cu farfurie.
A DOUA ZI: DRUMUL MORȚII SAU TRANSFĂGĂRĂȘANUL TURCESC
A doua zi a debutat și mai devreme. Am fost anunțați că plecăm la 8:30 pentru a putea ajunge la virajele Derebasi până la ora 16:00. La un calcul scurt, corigent la matematică cum mă știu, a reieșit că sunt oricum prea multe ore de condus ca să mă mai forțez. Bine că am mai câștigat câteva minute de repaos pe bac.
Trebuia să traversăm Eufratul. A fost plăcut. Am mai hrănit câțiva pescăruși, am mai făcut poze la câteva bătrâne Dacii cu logo Renault și am băut o cafea turcească (ne-au dat rest la suta aia de lire pe care o aveam în torpedou).
MI-A FOST DOR DE VALEA OLTULUI
În a doua zi am avut niște străfulgerări. Să vă mint? Nu. A fost greu. Din fericire, am putut să înțeleg cât de confortabile sunt scaunele vreo șase ore mai târziu. Străfulgerările au apărut mai ales atunci când am văzut că urmează 265 de kilometri și vreo 4 ore până la următorul punct intermediar.
Deja îmi era dor de Valea Oltului.
Chiar dacă am înțeles că nu găsim vreun kebab prin benzinării, am mai făcut pauze. Am oprit într-o benzinărie aproape abandonată, de dragul diversității. Mi-am reamintit de toaletele turcești pe care le aveam în școala generală. Diferența era că aici aveam săpun.
După sate unde sărăcia nu putea fi comparată nici cu România anilor '90, după șosele drepte care se pierdeau în orizont, după baraje impresionante, am ajuns pe o serie de viraje largi, care mi-au adus aminte de Transalpina. Sincer să vă spun, mi-au plăcut chiar mai mult decât pe Transalpina. Doar că, aici, în Turcia, după Transalpina urmează imediat Transfăgărășanul.
„DRUMUL MORȚII” ARE 29 DE VIRAJE AC DE PĂR
Aveam să aflu că a fost doar preludiul, pentru că virajele Derebasi, botezate popular ca Drumul Morții (mai e ceva similar în Bolivia) ne așteptau ca pe pâinea caldă. Mă rog, ne-au așteptat cu ceață, dar nu e vina lor. Într-un fel, ceața ne-a ajutat să nu percepem pericolul, pentru că nu vedeam finalul celor 29 de viraje ac de păr. Priveam în pâcla din față și făceam asocieri cu Mordor.
Drumul a fost construit pe versanții muntelui Soganil, pe la 1916, de către armata rusă, după ce au cucerit orașul Trabzon. E drept, rușii au comandat, turcii au executat. Drumul coboară. Semnalul telefonului a dispărut și el undeva prin ceața deasă. Noroc cu navigația nativă a mașinii, care ne-a ajutat să numărăm virajele. E drept, nu ne-a avertizat că unele trebuiau abordate cu mai multe manevre, pentru că era nevoie de raza de bracare a unei Mazda2 ca să-ți iasă din prima.
POPAS ÎN BUCĂTĂRIE ȘI ÎNTÂLNIREA CU UN CAMION
Când am ajuns la poalele muntelui, era deja iarnă. Nu, nu era zăpadă, dar în popasul turistic la care am oprit se făcea deja focul în sobă. E mult spus popas turistic. Era mai degreabă o bucătărie în care se fierbea și apoi se vântura niște ceai negru. Acolo am simțit și primele urme de fanatism fotbalistic, pe un tricou cu toate semnăturile jucătorilor echipei Trabzon. Era și primul semn că ne apropiam de final.
A urmat coborârea. Printre sate mici, în care predominau blocurile cu mai multe etaje, agățate „Dumnezeu știe cum” pe versanții din piatră. Am avut și o întâlnire nedorită cu un camion pe un drum unde abia încăpea Mazda. Marșarier, camere video la 360 de grade, o curte și camionul a trecut. Când am ajuns la primul drum unde aveau loc două mașini, aș fi fost în stare să ridic o moschee. Sau măcar o troiță de-a lor.
Mazda Epic Drive s-a încheiat în Trabzon, un oraș pestriț, în care am trecut peste steaguri uriașe ale echipei de fotbal locale. Malul opus al Mării Negre ne-a primit cu o vreme de sfârșit de lume: ploaie măruntă, vânt și valuri care măturau plaja. Așa că n-aș putea să vă spun dacă e mai frumos ca la Mamaia. Cert e că am văzut mai mulți palmieri.
Mazda Epic Drive a fost o experiență epică. După cum o sugerează și numele. Atât prin modul în care te forțează să ieși din zona de confort, cât și prin peisajul spectaculos pe care ți-l așterne în față. E drept, trebuie să muncești ore bune pentru el. Ca un an întreg de trezit dimineața și mers la birou, pentru un concediu de două săptămâni în Maldive.
iar turcii nu au omv etc? nu s-au privatizat?