Fiecare constructor în parte visează să câştige această cursă de anduranţă, iar în prezent Porsche se poate lăuda cu recordul de 16 victorii obţinute aici. Cei de la Audi vin puternic din urmă cu cele 13 victorii trecute deja în cont, toate obţinute începând din 2000, în timp ce Ferrari este pe un loc trei în această ierarhie cu noua victorii, toate obţinute până în 1965.
Puţini ştiu că Ford este un alt constructor care s-a bucurat de succes la Le Mans, în ciuda unei prezenţe mai degrabă sporadice. Şi mai puţini ştiu însă că succesul constructorului american, care a obţinut patru victorii consecutive între 1966-1969, se datorează în bună măsură tocmai rivalilor de la Ferrari şi, mai exact, lui Enzo Ferrari.
Henry Ford II: "Îi vom tăbăci fundul lui Enzo Ferrari!"
Totul a început în 1963, atunci când construcotrul Ferrari traversa o perioadă dificilă din punct de vedere financiar şi se afla în căutarea unor investitori. O colaborare cu americanii de la Ford conduşi de Henry Ford II părea cea mai bună soluţie, iar cele două părţi s-au angajat în negocieri avansate, preţul fiind stabilit la 10 milioane de dolari.Discuţiile au decurs în mod favorabil şi se stabilise inclusiv numele: constructorul auto urma să se numească Ford-Ferrari, iar departamentul de curse Ferrari-Ford.
Totuşi, exista un singur aspect asupra căruia Enzo Ferrari şi Henry Ford II nu reuşeau să ajungă la un acord final: cine se va ocupa de programul de curse al Ferrari. Enzo Ferrari a insistat ca Ferrari să controleze integral programul de curse şi să concureze inclusiv în Indy 500, una dintre cursele americane tradiţionale pentru Ford.
Inevitabil, Ford nu putea concepe să lupte împotriva Ferrari la Indy 500, moment în care Enzo Ferrari s-a retras brusc din cadrul negocierilor.
Reacţia lui Henry Ford II? "În regulă. Îi vom tăbăci fundul. Vom concura împotriva lui".
Construirea unei echipe pentru Le Mans
Pentru a ajunge în ipostaza de a lupta cu Ferrari pentru victorie, Ford l-a angajat pe Carroll Shelby pentru a dezvolta un prototip. Acesta a fost prezentat la Salonul Auto de la New York din aprilie 1964 şi a fost botezat Ford GT, însă a devenit cunoscut drept Ford GT40 datorită înălţimii de 40".
Debutul din 1964 a fost însă unul dezamăgitor: după ce ambele prototipuri Ford GT40 Mk I au suferit accidente în teste, toate cele trei exemplare trimise în Cursa de 24 de ore de la Le Mans au suferit abandonuri din motive tehnice.
Un an mai târziu, constructorul american s-a prezentat cu un nou prototip botezat Ford GT40 Mk II, echipat cu motor de 7 litri de 486 de cai putere, dar şi cu câteva exemplare de Mk I. În ciuda unui pole position şi a unui loc patru în calificări, nici de această dată americanii nu au avut mai mult succes, întrucât niciunul dintre cele şase exemplare nu au terminat cursa.
Le Mans 1966: O victorie controversată
Cei doi ani în care niciun Ford GT40 nu a terminat Cursa de 24 de ore de la Le Mans au coincis cu dominaţia categorică a celor de la Ferrari. De altfel, constructorul italian a obţinut şase victorii consecutive în intervalul 1960-1965, astfel că proiectul lui Henry Ford II părea sortit eşecului. "Ai face bine să câştigi, Henry Ford II", a fost mesajul transmis de şefi după ediţia din 1965.Prin urmare, Ford a alocat şi mai multe resurse financiare proiectului, care au vizat în special îmbunătăţirea fiabilităţii prototipurilor, iar efectele s-au văzut imediat. Americanii au câştigat Cursa de 24 de ore de la Daytona şi Cursa de 12 ore de la Sebring, iar la Le Mans s-au prezentat cu nu mai puţin de 13 prototipuri: 5 Ford GT40 Mk I şi 8 Ford GT40 Mk II.
Ford era în sfârşit în măsură să câştige, iar cea mai mare parte a cursei a fost dominată de echipajul cu numărul trei format din Dan Gurney şi Jerry Grant. O defecţiune la motor a propulsat însă pe primul loc echipajul cu numărul 1 al lui Ken Miles şi Denis Hulme, care avea un avans de aproape un tur în faţa echipajului numărul doi format din Bruce McLaren şi Chris Amon.
Cei de la Ford au decis însă să profite de rezultate şi să impună ordine de echipa pentru că primele două echipaje să termine în aceeaşi ordine la numai câteva metri unul de celălalt, pentru o fotografie specială care ulterior avea să joace un important rol de marketing. În plus, Miles avea să-şi treacă în cont a treia victorie prestigioasă a anului după cele de la Daytona şi Sebring.Prin urmare, la ultima intrare la boxe, Miles a fost informat de strategie, însă britanicul nu a fost încântat de decizie.
"Aşa se încheie contribuţia mea la această cursă".În celălalt echipaj, McLaren şi Amon au avut un schimb de replici care a intrat în istorie.
McLaren: "Ford vrea un final la fotografie".
Amon: "Cine trebuie să câştige?".
McLaren: "Nu ştiu, dar nu voi pierde".
În ciuda acestui dialog, echipajul numărul 1 al lui Miles şi Hulme a trecut primul linia de sosire cu un avans de numai 15 metri în faţa echipajului numărul doi al lui McLaren şi Amon.
Răzbunarea italienilor
Pentru a strica planurile americanilor de a-l declara învingător pe Miles, cei de la Ferrari au înaintat un protest oficial în care au susţinut că victoria îi aparţine de fapt echipajului format din McLaren şi Amon.
Argumentul a fost că Miles trecuse primul linia de sosire cu un avans de 15 metri, însă luase startul de pe grila de start la 40 de metri în spatele echipajului numărul unu, astfel că a parcurs o distanţă totală mai mică. Organizatorii de la Le Mans au acceptat argumentul celor de la Ferrari şi l-au retrogradat pe Miles pe locul doi, astfel că victoria a revenit cuplului McLaren - Amon.
Chiar şi prin această decizie controversată, Ford şi-a păstrat primele trei poziţii în cursă şi a devenit primul constructor american care a câştigat Cursa de 24 de ore de la Le Mans. Şi asta nu a fost totul: Ford a obţinut ulterior victorii şi la următoarele trei ediţii, în timp ce pentru Ferrari se terminase o epocă: după succesul din 1965, Căluţul Cabrat nu a mai câştigat niciodată Cursa de 24 de ore de la Le Mans.
Comentarii (1)