Odă Bucuriei. O zi cu Mazda MX-5 pe Transfăgărășan

Mazda MX-5 este un fenomen de masă, nu o mașină. Și nu o spun în sensul metaforic al termenului, ci într-un sens cât se poate de așezat, de uman, de "down to Earth", cum spun englezii. Concepută încă din prima clipă a ideii încolțite în capul unui jurnalist auto ca o alternativă dedicată șoferilor la mașinile "normale", dedicate pasagerilor și bagajelor, MX-5 reprezintă unul dintre colțurile mereu calde și gata să te primească cu brațele deschise ale industriei auto de astăzi.

Dacă cei mai mulți dintre "ceilalți" vând cai putere, spațiu pentru pasageri, spațiu pentru bagaje, performanțe măsurate pe cronometru sau inovații tehnologice care mai de care mai apetisante pentru omul începutului de secolul 21, care are întotdeauna în prelungirea mâinii un telefon mobil, MX-5 rămâne o oază de liniște și de normalitate care vinde o parte din idealul celor care au construit mașini în primul moment în care motoarele au "respirat" pe această planetă: senzația că vrei să conduci. Și să conduci. Și să conduci. 

Episodul 1: povestea

Se întâmpla în Barcelona, undeva prin toamna lui 2015. Toamna catalană e însă blândă și, deși m-a întâmpinat cu picături de ploaie, Barcelona face ca ploaia de aici să fie caldă și să te îmbrățișeze. Mă aflu la prima întâlnire față în față cu noua generație MX-5, iar locul ales este deja unul clasic pentru Mazda, care a ales Barcelona ca hub central al tuturor activităților sale de comunicare la nivel european. 

Este a patra generație a lui MX-5. Sau Miata, cum îi spun americanii, loviți de farmecul lui MX-5 sub un nume dedicat lor încă din 1990, când au făcut cunoștință cu prima generație a modelului japonez. Reușisem să mă bucur de câteva minute în compania anterioarelor două generații MX-5, însă nu am avut parte până acum de un test în adevăratul sens al cuvântului din simplul motiv că într-o redacție testele se împart redactorilor și există șanse mari ca din această cauză să nu ai ocazia de a experimenta pe larg fiecare mașină apărută pe piață.

Ajungeam însă la Barcelona pentru a mă bucura de noul MX-5 și eram extrem de curios ce vrăji au făcut niponii pentru a semna procesul de evoluție al unuia dintre cele mai apreciate modele sportive ale lumii. De fapt, "apreciat" este termenul folosit de mărcile care produc mașini ce nu-și bifează targetul. În cazul lui MX-5 vorbim, totuși, despre cel mai vândut roadster cu două locuri din istorie, deci avem în față o mașină care a scris povești pe nișa ei și continuă s-o facă.

În testul de la Barcelona mi-am adus aminte de toate elementele care fac din MX-5 o mașină aflată într-o lume proprie. Poziția pe care o ai pe scaunul șoferului, modul în care îți "cad" mâinile pe volan, cockpit-ul care te "îmbracă", care e făcut pur și simplu pentru plăcerea șoferului și a pasagerului și care conform standardelor normale din industria de astăzi ar trebui trimis acasă pentru a fi regândit complet, de la spații de depozitare la confortul interior. Portbagajul în care intră fix două genți medii, dar asta doar dacă știi să le "clădești" una peste alta. Toate astea fac parte din farmecul unui model care pe măsură ce "îmbătrânește" știe să-și scoată în evidență avantajele și să-și dilueze dezavantajele.

Cam asta spuneam în testul de atunci: "Este profund nedrept să considerăm că interiorul lui MX-5 este un habitaclu. Tehnic am avea dreptate, însă senzaţiile pe care le ai sunt mai degrabă cele pe care le ai într-un cockpit de maşină de circuit. Stai foarte jos, poziţia la volan - intens analizată de cei responsabili de dezvoltarea lui MX-5 este şi ea cea dintr-o maşină de curse, iar spaţiul modest stânga-dreapta îţi va da impresia că te afli într-un model care-ţi oferă o cuşcă de siguranţă. Senzaţia generală va fi că maşina "te îmbracă", că ai o armură cu roţi extrem de uşor manevrabilă".

Sau: "În 2015, Mazda MX-5 revine pe piaţă într-o lume agitată şi plină de "ciudăţenii" care acum 25 de ani erau inexistente. Lumea preferă SUV-uri de oraş, monovolumele dispar uşor-uşor din peisaj, electrificarea şi hibridizarea sunt în floare, iar "fun to drive" a devenit între timp apanajul modelelor sportive, cu mulţi cai. Pentru că, în accepţiunea multora, "fun" înseamnă puternic".

Revin. Acolo, la Barcelona, urma conferința de presă în care cei de la Mazda ne prezentau principalele modificări tehnice apărute pe noua generație. Până să le vină rândul inginerilor, un tip înalt și bine făcut, cu alură de voleibalist gurmand, membru al echipei de comunicare Mazda Europe, a luat microfonul și s-a pus pe povești. Iar originea acestora era o călătorie pe care a făcut-o la volanul generației a treia a lui MX-5 prin Europa într-o singură zi. 

Fusese o misiune de la birou, iar omul nostru urcase dimineață în MX-5 și traversase de două ori Alpii până să ajungă acasă, undeva într-o zonă deluroasă a Germaniei.

Episodul 2: confirmarea

Am zâmbit și mi-am adus aminte de câteva trasee de noapte pe care le-am făcut în diferite momente ale vieții cu diferite mașini și în care am simțit sentimentul de liniște și de contopire cu mașinăria pe care o înțelegi mult mai bine atunci când șoselele și străzile se transformă și nu mai adună frustrările traficului de peste zi.

Dar hei, omul făcea parte din echipa Mazda, cât de greu era să inventeze o poveste despre o mașină care a fost concepută și este construită textual pentru a-ți readuce zâmbetul pe buze atunci când o conduci? Până la urmă, cât de greu îți este să "croșetezi" o poveste pe marginea conceptului Jinba Ittai, care a apărut în lumea auto odată cu prima generație a lui Mazda MX-5 și despre care cei mai mulți dintre voi știu deja că este o expresie japoneză care înseamnă "cal și călăreț într-un tot unitar", Pentru că japonezii se joacă metaforic cu modul în care șoferul și mașina devin o singură entitate atunci când te pierzi în viraje și uiți în rest de tot ce ai în jur.

MX-5 se lansase de puțină vreme în România și sorții mi-au rezervat mașina pentru două zile în weekend. Se întâmpla vara trecută. Știu foarte bine că am avut un weekend foarte lung, cu câteva texte restante de care era nevoie luni, astfel că mi-a trecut prin cap să pasez mașina unui coleg care să se bucure de ea la adevăratul său potențial. Am păstrat însă programarea pentru că soția - o fană declarată a cabrioletelor de orice fel - a vrut să vadă la lucru noul MX-5. Și așa mi-am aranjat o fereastră între două texte și am făcut o plimbare de sâmbătă în care am notat idei principale și concluzii pentru un viitor test pe șoselele patriei.

Apoi am adus mașina în fața casei și așteptam să vină ziua de luni pentru a o înapoia. M-am îngropat din nou în texte și am uitat de faptul că în curte aveam o mașină care are darul de a te face să uiți de orice altceva atunci când te așezi la volan. Iar duminică seara, aproape de apus, mi-am invitat soția la un drum scurt, de 3 minute, până la unul dintre supermarket-urile din localitate. Cu MX-5. 

Ei bine, acel drum "după pâine și apă" s-a transformat brusc într-un tur al județului Ilfov. Am descoperit, cu acoperișul coborât, șosele despre care n-aveam habar, locuri fabuloase, păduri în care șoseaua se afundă și mașina este acoperită de o umbră răcoroasă și deasă și lacuri care în lumina roșie a apusului păreau perfecte. Ne-am întors acasă după vreo trei ore de plimbare în care am schimbat doar câteva cuvinte. În rest, liniște și aer, sunetul mârâit al motorului de 2.0 litri și muzică aleasă pe sprânceană. 

Nu mi-a părut deloc rău că am fost nevoit să mă trezesc a doua zi pe la 6 ca să termin un text care rămăsese nescris. Weekend-ul fusese bifat, iar noi doi ne amintim și acum de drumul ăla fără compas și navigație dintr-o seară caldă de duminică. 

Episodul 3: bucuria

Simțisem, deci, pe propria-mi piele povestea omului de la Mazda. Probabil la o scară mai mică, pentru că Bucureștiul n-are munți în apropiere, dar sunt absolut convins că sentimentul a fost același.

În condițiile astea, n-a fost deloc o alegere grea să răspund prezent atunci când cei de la Mazda mi-au trimis o invitație la un test special: o zi cu MX-5 pe Transfăgărășan. Urma să aibă loc undeva prin luna iulie, undeva la mijloc de săptămână, element-cheie pentru reușita unei ture pe Transfăgărășan. Asta pentru că șoseaua de peste munți se transformă în weekend într-un chin apoteotic în care-ți petreci timpul în cozi interminabile în loc să te bucuri de momentele de liniște și contemplație mistică pe care ți le oferă muntele atunci când șoseaua poate să respire. 

Deci da, e pont: dacă vrei să vizitezi Transfăgărășanul, încearcă-l de luni până joi. Ia-ți liber de le birou - sunt absolut convins că șeful tău te va înțelege - urcă la volan și dă-i bice până la Lacul Bâlea, coboară pe partea cealaltă - indiferent de direcția din care vii - și fă returul. Oprește de câte ori vrei pe marginea șoselei, folosește aparatul foto cu moderație și încearcă mai degrabă să-ți limpezești ochii și plămânii într-unul dintre din ce în ce mai puținele locuri speciale pe care la oferă țara asta.

MX-5 pe Transfăgărășan, deci.

Avusesem noroc, deci. Pentru că în dimineața zilei dedicate Transfăgărășanului am fost întâmpinați de un cer perfect și de un soare cald care ridica temperatura la 25 de grade la Sibiu. Deci cam 10-15 grade sus, la peste 2000 de metri. 

Și tot în dimineața asta perfectă de iulie urma să primesc o veste și mai bună: eram singur în mașină. În mod tradițional, în mașina de test te acompaniază un coleg jurnalist la evenimentele dedicate presei, deci mă așteptam să găsesc și aici aceleași "condiții". Un amestec de șansă și de întârziere matinală m-a făcut să rămân însă ultimul, iar ultima mașină rămasă neacontată era un MX-5 cu soft-top și cu motorul de 1.5 litri și 131 de cai putere.

Foarte puțin pentru o mașină sport, ați spune. Absolut perfect pentru a te bucura de viraje și de agilitatea fabuloasă a mașinii ăsteia fără a miza prea mult pe motor, aș spune eu.

Am urcat, deci, în MX-5, am decopertat plafonul dintr-o singură mișcare a mâinii și am pornit pe DN1 spre sensul giratoriu din care pleacă Transfăgășăranul. Șoseaua e perfectă în partea sibiană și roțile se lipesc de asfaltul turnat recent, iar în momentul în care încep virajele în urcare îți lipești mâinile la "9 și 15" și-ncepi să escaladezi muntele într-un ritm autoimpus. 

Faci cunoștință imediat cu una dintre caracteristicile principale ale lui MX-5. Cu motor amplasat frontal și cu propulsie, mașina care adună 1000 de kilograme la cântar te face să te simți ca un schior la slalom care lovește steagurile în timp ce coboară ritmat și alert spre finish. Doar că aici urci. Pur și simplu în MX-5 ai impresia apăsată că mașina se învârte în jurul unei axe imaginare în fiecare viraj pe care-l abordezi, ca și cum ai împlânta un piron în asfalt prin podea și l-ai folosi ca "sprijin" pentru a te arunca în următoarea curbă.

În jurul meu, în spate și în față, roiesc colegi cu RF-uri - versiunea cu plafon din metal a lui MX-5, recent lansată în Europa și România - care se bucură de cei 160 de cai ai motorul de 2.0 litri, cea mai puternică variantă de motorizare disponibilă pe MX-5. Mi se pare însă, o mai spun o dată, că motorul pe care-l are un MX-5 aici, pe viraje, este un element mult mai puțin important față de modul în care mașina se așează pe fiecare ac de păr.

După vreo jumătate de oră de urcare, când ajungi în golul alpin, pui mâna între spate și spătarul mașinii și simți ca tricoul poate fi stors. Am fost atât de prins în jocul ăsta în care m-am simțit parte a mașinii, în care mi s-a părut că mi-au crescut roți și alerg astfel spre Bâlea, încât n-am simțit că ar fi fost nevoie să respir, să mă uit în jur, să admir frumusețea locului sau să-mi fotografiez din mers vecinii de test.

Concentrat pe legătura dintre direcție și șosea, m-am lipit de volan și de pedale și am urcat apăsat viraj după viraj fără a avea nevoie între timp nici măcar de o gură de apă. MX-5 și un drum virajat ca la carte te face să uiți de cele mai fundamentale nevoi fiziologice. Te bucuri de moment, ești scufundat în poveste și tragi de tine fără efort, așa cum face un prim violonist care după terminarea repetițiilor pierde o noapte întreagă pentru a prinde perfect un acord pe care-l simte doar el.

Iar pentru a aduna grupul ăsta de sentimente nu ai nevoie de cai putere. Nu ai nevoie de conexiune Bluetooth cu telefonul. Nu ai nevoie de navigație, de mirroring cu telefonul sau de un sistem care să-ți monitorizeze unghiul mort. Deși MX-5 le are pe toate. Ai nevoie de o mașină care să învețe în aproape 30 de ani de carieră pe ce butoane trebuie să apese pentru a se transforma dintr-un vehicul simplu într-un soi de apendice al șoferului. 

Iar acolo, pe cea mai cunoscută șosea de munte din România, într-o joi onorată de o duzină de MX-5-uri colorate ca niște bomboane lăsate să coboare pe asfalt dinspre Bâlea spre Sibiu, am înțeles că, dacă toate șoselele și străzile și autostrăzile lumii ar dispărea brusc și ar fi înlocuite de multe Transfăgărășanuri puse cap la cap, nimeni nu și-ar mai cumpăra altceva în afară de Mazda MX-5.

Pentru că mașina asta este pur și simplu bucurie în formă metalică.