O zi în sânul familiei Dacia

Am mai fost aici. Recunosc aleea pietonală verde. Ultima dată a fost precum pietrele lui Hansel pentru întreg grupul de vizitatori. Caut cu privirea brațele roboților, scânteile smintite care săreau dincolo de plasele portocalii sau măcar micile mașinuțe care aleargă în maratonul de livrare a bucăților ordonate de tablă. Nimic.

Ce e și mai ciudat? Lipsesc salopetele gri, lipsesc strigătele, lipsește vacarmul. E o liniște pe care o mai întrerupe din când în când chicoteala grupului din față. Rămân în urma lui, să mă bucur de liniștea metalului, oprit de o forță supranaturală. Și nu sunt singurul. Îndesat, cu o chelie atât de lucioasă încât a devenit oglindă pentru verdele aleii care ne ghidează, Nea Popa știe pe toată lumea. Din 1953, adică de când avea doar 15 ani, picioarele sale au parcurs zeci de mii de kilometri prin halele în care calcă acum. Ar fi putut înconjura Pământul de cel puțin zece ori, dar el iubește orașul acesta mic, de la poalele uzinei.

A venit să vadă metamorfoza francezilor, începută la scurt timp înainte de pensionarea sa din anul 2000. Odată cu el și alți câțiva colegi de generații care cască gura la întinderea ordonată de fiare și încearcă să cupindă cu privirea imensitatea halei de montaj.

O uzină anesteziată

Autobuzele varsă oameni încontinuu pe platoul din fața uzinei, unde, nea Popa își amintește că în anul 1968, Ceaușescu ridica prima Dacia 1100 ieșită pe poarta fabricii. Astăzi, platoul găzduiește o scenă, toate modelele Alianței Renault Nissan și chiar o zonă de test-drive.

Suficiente lucruri de văzut pentru cei aproape 5000 de oameni care își vor prinde astăzi de încheietura mâinii o brățară care atestă participarea la reuniunea familiei. Sunt ingineri veniți de la Titu, sunt oameni de marketing de la București, sunt designeri la început de drum sau sunt simpli muncitori veniți din orașul mamă: Mioveni.

Pe măsură ce te plimbi pe străzile orașului Dacia, observi multe. Organizatorii au creat chiar și un mini traseu pentru karturi cu pedale, unde cei mici pot să exerseze evitarea separatoarelor create din cauciucuri vechi. 

Războiul din sala de mese

În sala de mese, acolo unde mănâncă zilnic mii de angajați Dacia, vesela și tacâmurile au luat o pauză din clinchet. Totul a fost luat însă cu asalt de creioane colorate, țipete și o agitație de nedescris. Zeci de mânuțe colorează, desenează sau construiesc mașini din polistiren. Oamenii mari, care au creat această lume a copiilor, par să facă față cu greu avalanșei de întrebări, rugăminți și, din când în când, de bocete alintate.

Atmosfera fierbe în zona liceului Dacia, unde mai multe autobuze aduc adolescenți care se împart ordonat între terenurile de sport: fotbal, tenis, baschet sau tenis de masă.

Trecem pe lângă un cort unde s-a înșirat o coadă ordonată la serviciile de masaj ale unor tineri cu mâini magice. Aglomerația mare este însă la toneta din lemn unde un băiat pletos ar avea nevoie de 10 mâini pentru a servi pe toată lumea cu limonada rece, în care plutesc stinghere, fie mure, fie zmeură.

Disecția departamentelor Dacia

Las mulțimea strânsă în jurul carului cu limonadă, și ajung la un cort lung în care Dacia și-a desfășurat toate departamentele. Fiecare departament cu standul lui. Un grup de tineri ceva mai rebeli, cu păr vâlvoi, desenează de zor pe o masă populată de carioci colorate. Din mâinile lor ies fie conturul unui Duster, fie concepte agresive care ar putea deveni realitate doar dacă la Mioveni cineva ar uita că filosofia brandului este aceea de a face mașini accesibile.

Standul departamentului de inginerie reprezintă munca a peste 2500 de ingineri, reuniți în țara noastră pentru a crea cel mai mare centru de acest gen din cadrul Alianței Renault-Nissan. Sunt mulți pentru că trebuie să valideze proiecte pentru toate colțurile lumii: cel mai bun exemplu este Logan-ul din America de Sud.

Dacă te plimbi prin piața de informații înșirată de-a lungul standurilor, sigur găsești ceva care să te intereseze. Spre exemplu, la standul de șasiuri, care servește drept oglindă pentru munca celor 4000 de angajați, aflăm că la Mioveni se produce o parte a sistemului 4x4 instalat pe Qashqai.

Mai departe se țes primele ițe ale planului american. Un inginer ne arată motorul pe benzină, de 0.9 litri, care va ajune pe piața din Statele Unite. ”O Dacie în America?”, se grăbesc toți să exclame. Nu e chiar o Dacie. Este noul Smart Forfour, varianta cu patru locuri a modelului nemțesc, vândut pe piața din SUA cu un motor produs la Mioveni. Un fel de Cal Troian. 

La Mioveni se nasc familii

La standul dedicat tehnologiilor de asamblare, unde brațul unui mini robot face portretul trecătorilor cu o cariocă neagră, nea Popa se apropie ușor de mine și îmi spune zâmbind: ”Pe vremea mea nu se punea problema robotizării. Nu se gândea nimeni. Se mai auzea câte un zvon: <Băi, fiți atenți că vin roboții și plecați acasă>. Ceilalți răspundeau: <Fugi dom`le de aici că nu face robotul ce fac eu>. Și au venit roboții și au înlocuit 10 oameni odată. Vă dați seama unde suntem acum, dacă robotul ăsta face portrete?”

Întâlnirea cu Președintele

La ieșirea din cortul dedicat descoperirii tuturor activităților Uzinei Dacia, un Logan MCV cu girofar conduce un pluton de puști abia ajunși pe băncile școlii, care suflă greu și își aruncă picioarele în față încercând să câștige cross-ul dedicat grupei lor de vârstă.

Tot furnicarul de pe platoul uzinei paralizează, holbându-se la eforturile copiilor. Părinții încurajează de pe margine. La câteva minute distanță, pedalele celor aproape 30 de bicicliști aliniați parcă cu o riglă, încep să se învârtă, marcând startul unei competiții de ciclism.

Un președinte care a ținut o cuvântare molcomă, ca un pansament pentru cei aproape 5000 de membri ai familiei Dacia. 5000 de oameni ca nea Popa, 5000 de oameni care au prânzit cu președintele țării, 5000 de oameni care nu se cunosc între ei, dar care au un singur țel: să țină în viață și să ducă mai departe numele familiei: Dacia.