FOTOREPORTAJ: O vizită în Dobrogea, locul în care timpul stă pe loc

Maşini, maşini, maşini. Locuri peste locuri. Povestea Automarket se creionează de 10 ani încoace între sute de teste cu sute de maşini şi la fel de multe locuri în care aceste maşini primesc contextul pe care-l merită. Fie că e vorba de un test cu o sportivă sau un cabriolet prin Alpi, de o şedinţă foto realizată într-o zi însorită şi liniştită de vară în centrul Bucureştiului sau de un road trip până la Salonul Auto de la Paris şi înapoi, respirăm şi trăim între teste şi texte. Ne mutăm de pe scaunul maşinilor tocmai lansate în România pe scaunul biroului şi punem pe hârtie impresiile pe care ni le-au dat maşinile. De 10 ani, fără întrerupere. 

E o meserie superbă. faci cunoştinţă nu doar cu maşini pentru care alţii ar plăti, ci şi cu oameni care schimbă istoria lumii auto aşa cum o ştim astăzi. De la preşedinţi de corporaţii până la designeri din mâinile cărora a ieşit maşina ta. 

Cu toate astea, simţi uneori nevoia de a te deconecta. De a ieşi din ritmul ăsta nebun în care ne facem treaba şi de a opri maşina. De a scoate capul din listele de preţuri şi de opţionale pe care trebuie să le explici în amănunt şi de a privi înspre orizont fără a avea nici cea mai mică legătură cu munca pe care o faci.

Şi atunci, te îndrepţi spre Dobrogea.

De ce Dobrogea?

Povestea noastră începe într-o dimineaţă de joi. Vară târzie, cu discul soarelui abia mijit şi într-o lumină roşie în care oraşul începe să-şi dezmorţească arterele. E atât de dimineaţă, încât îl sun pe fotograful nostru de două ori: prima dată să-l trezesc, aşa cum ne-am înţeles de aseară, apoi ca să fiu sigur că nu a adormit din nou. 

Spre deosebire de şedinţele foto clasice, până şi Ciprian intră în maşină relaxat, cu aparatul foto în braţe şi fără accesoriile clasice care transformă orice loc din lume în studio foto ad-hoc. Plecăm spre Dobrogea cu Renault Kadjar, maşina care s-a nimerit să fie companion de test în săptămâna asta, în căutarea unei zile relaxante şi atât.

Here we go.

După un stop obligatoriu pentru cafea şi băuturi la intrarea pe autostradă, înlănţuim kilometri uşor pe autostrada spre mare. Trec repede, iar în câteva zeci de minute şi câteva piese de pe eternul stick USB al fotografului nostru ajungem la ieşirea de pe autostradă spre Călăraşi. "A treia ieşire spre Călăraşi", cum mi-a şoptit experimentatul Ciprian, care se târăşte de fiecare dată spre Dobrogea ca tărâm perfect pentru şedinţele foto cu maşini şi apus. Dai de o şosea dreaptă şi lungă pe care vezi maşinile din sens opus cu vreo 5 minute înainte să te întâlneşti cu ele.

Tradiţii şi secularism

Avem tot timpul din lume, îi spun. Şi mă îndrept încep spre "Ferry", aşa cum e alintată pe afişe platforma despre care ai jura că a fost scoasă la pensie şi că e piesă de muzeu, nu ambarcaţiune funcţională. E atât de veche şi de părăginită, încât până şi Kadjar, un SUV sănătos de segment C, are probleme la urcare, manevră care se face cu grijă. În spate, văd în oglinzile laterale, maşinile le pică în plasă celor doi jongleuri şi-şi continuă drumul. 

"De ce nu le face nimeni nimic ăstora?" întreb oamenii care se ocupă de bac. "Habar n-am. Poliţia vine, se uită şi pleacă. Am angajat şi o firmă de pază şi tot nu le face nimeni faţă".

România Uniunii Europene este rămasă, pe alocuri, într-o eră care amestecă regulile Imperiului Otoman cu cele de trib. După vreo 10 minute de aşteptare, călătoria noastră în Dobrogea începe oficial. Trecem Dunărea şi acostăm pe malul românesc, aflat la câţiva metri de cel bulgăresc. Aici, lângă Călăraşi, precizia GPS-ului trebuie să fie maximă. În caz contrar, ai toate şansele să te trezeşti în balconul vreunei gospodine care-şi pune murăturile în blocurile din Silistra.

O dimineaţă de milioane începe la Bucureşti şi continuă pe bacul de la Călăraşi.

Nu avem cele mai moderne platforme, dar cert e că am ajuns pe cealaltă parte. Din fericire.

"Nu vă supăraţi, unde plătim cursa", am întrebat după ce urcasem pe bac şi tocmai plecam de la mal. "Nu aţi plătit la intrare?" "Nu, eram ocupaţi cu băieţii cu burţi şi nu ne-a spus nimeni nimic". "Atunci cursa e gratuită".

În timp ce ne îndreptam spre malul opus, spre locul de plecare se îndrepta feribotul "concurenţei" agresive. Oamenii ăia erau nevoiţi să mai aştepte încă jumătate de oră până să plece. "De ce nu pleacă de acolo, dacă văd că se stă mult?". "Pentru că se plăteşte la intrarea în zona de aşteptare"

România de pe malul Dobrogei începe să fie o ţară pe care nu ai cum să n-o iubeşti. Apropo: dincolo de gardul din dreapta se află Bulgaria.

Am fost legitimaţi de Poliţia de Frontieră. Probabil că nu mai văzuseră maşina. Renault Kadjar de abia se lansase în România. Nu ar fi prima dată...

Prima oprire din Dobrogea a avut loc în zona Canaraua fetii, acolo unde o fostă fabrică de ciment şi-a lăsat vestigiile comuniste la vedere. Cândva, acum ceva vreme, treaba duduia aici.

Iar cariera de calcar din zonă este dovada vie că aici s-au întâmplat lucruri serioase.

Astăzi, cu această zonă părăsită de maşinării, ne aflăm într-un loc ideal pentru fotografia auto.

E aproape ireal să fii înconjurat de munţii ăştia de calcar. De acum, când mă voi gândi la ideea de peisaj selenar, voi avea în cap doar aceste imagini.

Back to work. După o şedinţă foto de o jumătate de oră, mergem spre Adamclisi, locul în care acum vreo doi ani am pozat BMW M6 la apus într-o galerie foto spectaculoasă.

Asta e partea din Dobrogea în care şoselele sunt perfecte. Îţi vine să rămâi acolo pentru totdeauna. E ceva în aer care te face să ţi se pară că eşti blocat în timp şi că nimic nu mai există în afară de tine şi de şosea.

Adamclisi. Trophaeum Traiani este o fostă cetate care acum e loc de pelerinaj pentru studenţii de la arheologie.

În faţa sitului arheologic Adamclisi, un helipad face legătura între istorie şi prezent.

După ce am terminat cu Adamclisi, drumul ne-a dus spre nord, cu destinaţia Cheile Dobrogei. Aici intri într-un paradox dobrogean: pe măsură de satele devin mai frumoase, pe atât şoseaua devine mai proastă.

Probabil că explicaţia pentru care sate precum Tortoman sau Siliştea arată acum fantastic, la standarde verst-europene, se regăseşte în faptul că zona din nordul Autostrăzii Soarelui, după ce treci de Medgidia, e plină de eoliene. Iar vântul scoate bani pentru cei care-l au.

Vă spuneam că şoselele se strică pe măsură ce localităţile arată mai bine, Acesta este un drum judeţean pe care ne-a aruncat Google Maps. Fix după ce am spălat maşina pentru şedinţa foto din Cheile Dobrogei.

Între Târguşor şi Cheia am întâlnit unul dintre cele mai frumoase locuri din România. Apare de nicăieri şi se termină după doi kilometri. Cheile Dobrogei sunt ceea ec a rămas în urma unor munţi care altădată se întindeau ceva mai semeţ spre cer. Astăzi, ne-au rămas doar peisaje fantastice.

Dacă eşti din partea locului, ştii foarte bine că, pentru a merge spre nordul Dobrogei dinspre Chei, trebuie să eviţi Drumul Judeţean 222. Este o ruşine pentru zona asta superbă, astfel că vă recomand ca, pentru a ajunge spre Cetatea Enisala, să luaţi drumul principal care leagă Tulcea de Constanţa. Noi am mers în recunoaştere, iar Google Maps ne-a înfipt într-un coşmar care a durat vreo 30 de kilometri. Şi pentru că am rulat cu 5 km/h şi ne plictiseam, am făcut chiar şi un clip.

Puţin mai încolo, la o benzinărie aflată într-o zonă în care şoselele redeveneau şosele, am dat de motorina cu cel mai mic preţ văzut de mine în ultimii 3-4 ani.

Şi, încet-încet, strecurându-ne prin după-amiaza de vară târzie, am ajuns la Enisala. Accesul maşinilor era interzis şi cetatea era închisă, însă am avut ocazia să tragem câteva cadre fantastice.

Să nu uităm de ce am venit aici. Relaxare. Momente în care uiţi de tot şi de toate şi prinzi aderenţă să mergi mai departe.

Am prins apusul pe autostradă, în drumul spre Bucureşti. Au fost 725 de kilometri parcurşi într-o singură zi, însă unele imagini, poveşti şi culori mi-au rămas întimpărite în minte pentru totdeauna. Vă recomand măcar o evadare de genul ăsta pe an. Cât se poate de spontană.