Cu noul Duster în creierii munților: spectacolul crestelor și călătorie în timp la casa de vacanță Căsuța Bunicii

În prima zi a expediției noastre #CuDusterÎnCreieriiMunților vă spuneam că am început pe dos. Ba ne-am plâns de spațiul mic pentru bagaje, ba de ploaia care ne-a murdărit Orange-ul Atacama, ba de etajarea treptelor de viteză. Au fost nimicuri pe lângă surpriza pe care am avut-o când am eliberat vila celor de la Green Resort Bran.

După ce am burdușit din nou mașina cu bagajele noastre și apa celor de la Borsec, Dusterul nostru s-a cam dezumflat. La propriu. Anvelopa dreapta față, probabil lacomă de fel, a găsit un cui ruginit din care a mușcat rapid cu o seară înainte. Din fericire pentru noi și pentru spatele nostru, nu a trebuit să descărcăm portbagajul în căutarea roții de rezervă. Anvelopa păstrase suficient aer pentru a ajunge la prima vulcanizare. Un băiat în salopetă roșie a ochit cuiul, m-a pus să virez roțile și a oprit fâsâitul cu un șnur roșu. Să ne poarte noroc.

10 kilometri mai târziu eram deja departe de civilizație, pe un drum greu accesibil. Este incredibil cât de repede te desprinzi de civilizația pestriță din Bran și Moieciu. Am forțat urcarea doar cu tracțiunea față și Duster a mai mârâit, dar a urcat fără probleme. Pe final însă, gheața ascunsă sub praful alb așternut peste noapte a făcut ca roțile față să se învârtă în gol. Așa că am cuplat 4x4 și Duster a urcat fără probleme.

Ultimii kilometri, care ne-au aruncat de pe un șleau pe altul, m-au făcut să-mi doresc niște jante ceva mai mici. Chiar și Ciprian și-a dorit asta, deși e mereu îndrăgostit de jantele mari, care arată foarte bine în poze. Ideea e că, deși Duster e o mașină care trece fluierând peste denivelări, jantele de 17 inch te fac să resimți tot ce e sub mașină. Așadar, dacă plănuiți ieșiri dese în teren accidentat, alegeți alte jante.

Drumul greoi a trecut printr-o pădure deasă de brad și molid, sculptată, din când în când, monumental, de un soare cu dinți. N-am rezistat tentației și am coborât pentru câteva fotografii. Acolo unde razele reușeau să atingă pământul, simțeai o mângâiere caldă. A fost și momentul în care Ciprian a exclamat pentru a 54-a oară: „Doamne, ce tare e culoarea asta!” Sincer, după numai două zile cu Duster în nuanța asta de caroserie, nu cred că aș vedea mașina asta altfel configurată.

Stropii de soare scurși printre pădurea deasă s-au transformat într-o adevărată baie de soare pe platoul pe care l-am descoperit puțin după amiază.

Două leagăne agățate între copaci și am uitat complet de timp, de expediție și de Duster. Preț de câteva minute. Ar fi fost mai multe, dacă vântul nu începea să taie obrajii. Am udat gâtlejul cu niște apă rece de la prietenii noștri de la Borsec și duși am fost.

La vale a fost ceva mai dificil. Noroc cu treapta întâi și cu frâna de motor care se simte fantastic de bine chiar și pe gheață fină. Iarăși n-am avut nevoie de Hill Descent Control. Până când nu voi găsi o situație suficient de dificilă să-l folosesc, încă sunt de părere că instalarea sa poate fi redundantă.

Pe măsură ce soarele cădea printre dealurile din jur, ne apropiam de a doua casă a expediției. I-am zis casă și nu vilă sau pensiune pentru că fix asta este. Și numele sugerează asta: Căsuța Bunicii. E la capătul unui drum forestier, deasupra satului Șimon, nu departe de castelul care a pus România pe harta turistică a lumii.

Ciprian are un Toyota Hilux și ne deschide calea. A cumpărat terenul pe care stă Căsuța Bunicii în urmă cu mulți ani, prin 2002. A reușit să aducă apă doi ani mai târziu și să termine de construit casa abia prin 2010. Are și câteva fotografii cu casa bătrânească, aflată fix pe același loc, de la care a folosit o parte din materiale. Toată piatra a intrat la fundația noii case, construită fix după amprenta la sol a celei vechi.

Nu are rost să vă spun cât de rustic este totul. Scârțâitul scândurilor de pe prispă te aruncă direct în Moromeții. Un Moromeții colorat și vesel, extrem de primitor, imediat ce deschizi ușa mare de la intrare. Casa are un living cu mobilă tradițională, sculptată chiar de Ciprian, de-a lungul anilor. Vase de lut, decorate la fel de colorat, stau înșirate prin toată casa, inclusiv pe grinzi, pentru că Ciprian a inventat lustre din străchinile vechi.

Atracția principală? Șemineul pe care ne-am grăbit să-l înflăcărăm imediat ce s-a lăsat întunericul. Camerele, doar două la număr, amplasate la etaj, sunt desprinse din povești populare românești.

Aerul de munte, benza în care s-a cufundat totul, ninsoarea cu fulgi mari și sauna ascunsă într-o încăpere a căsuței ne-au răpus rapid. fără să mai avem ocazia de a "testa" sauna care și-a făcut loc cumva în Căsuța Bunicii și care, în ineditul său, are grijă ca oaspeții să se relaxeze după o zi de hoinăreală pe dealurile și munții din zonă. Așa că noaptea a trecut repede.

Dimineața a așezat la poalele căsuței din povești un peisaj de poveste, cu munți, păduri și tot ce are zona asta mai frumos. Căsuța Bunicii nu include mic-dejun, mese întinse sau mai știu eu ce ospăț pantagruelic. Totul stă în priceperea oaspeților săi și în bucatele cu care vin în traistă.

Așa că, în vreme ce voi citiți aceste rânduri, în Căsuța Bunicii miroase a cafea, iar băieții s-au pus pe răsucit omlete în bucătăria rustică, locul care păstrează, de altfel, și singura legătură cu vechea casă. Dacă ridici privirea către grinzile uriașe din lemn, ușor crăpate, o să observi decorațiunile sculptate în 1910 de tâmplarul, care și-a trecut și numele pe una din ele. Atât a moștenit actuala Căsuță a Bunicii de la răposata așezare veche de 100 de ani.

Am adunat iarăși o mulțime de fotografii memorabile, pe care le puteți găsi în galeria foto a articolului. Sunt imagini care îți rămân întipărite pe retină. Garantăm.

Nu uitați să ne urmăriți zilnic aventurile pe pagina noastră de Facebook sau căutând hashtag-ul expediției: #CuDusterÎnCreieriiMunților.