Cu GoodYear şi Punto Evo la Pasul Tihuţa - episodul 3

Cu şi Punto Evo la Pasul Tihuţa - episodul 3

Chiar şi aşa, sentimentul de siguranţă pe care ţi-l dau cauciucurile de iarnă atunci când temperatura scade sub 7 grade este suficient pentru a încerca orice drum. În cazul nostru sentimentul de siguranţă s-a numit

Ne-am aşternut la drum repede şi am văzut ceea ce cu o seară înainte întunericul ne ascunsese: o viaţă rurală animată, cu oameni grăbiţi, cu animale la poartă, cu tăietori de lemne gălăgioşi şi boi care aşteaptă să primească de gât jugul unui car din lemn.

Am ajuns din nou la podul de lângă Poiana Largului şi am contemplat încă o dată, pentru ultima oară, întinderea imensă de apă. Şi nu în ultimul rând podul simplu, dar impresionant, care leagă cele două maluri ale lacului şi pe care se scurg zeci de maşini încă de la orele dimineţii.

Am pornit spre Vatra Dornei cu gândul de a ajunge în Bistriţa la prânz. Am forţat din nou pedala de acceleraţie şi am încercat să ne fixăm cât mai bine de asfaltul dezastruos. Şoseaua trece printr-o mulţime de localităţi de munte, turnate într-un cadru natural de poveste, zugrăvit în aceleaşi culori dominante verde, auriu, ruginiu.

După ce am parcurs în "pas săltat" aproximativ 45 de kilometri am fost opriţi de un om cu vestă. Nimic care să blocheze drumul. Ne-am mirat iniţial şi apoi ne-am adus aminte cu suspiciune de cazurile în care turiştii erau jefuiţi după un scenariu asemănător. Omul s-a apropiat şi ne-a cerut să aşteptăm preţ de câteva minute, până când vom vedea un buştean prăvăşindu-se la marginea pădurii. Am coborât din maşină, am făcut câteva poze şi apoi am ciulit urechile către pădure, de unde un trunchi proaspăt tăiat îşi croia drum cu violenţă către şosea. Trunchiul s-a oprit la marginea pădurii, stâncile antrenate în cădere au izbit cu putere asfaltul, iar nouă ne-a fost îngăduit să ne continuăm drumul.

Vatra Dornei ne-a întâmpinat cu o mulţime de pensiuni, gata să ne ofere cât mai multe margarete, şi apoi ne-a aşternut în faţă o şosea pe care am savurat-o până la ultimul kilometru. Era exact opusul a ceea ce trăisem până atunci. O fâşie de asfalt impecabilă, trasată de-a lungul unor văi care te copleşesc.

Totul a devenit ordonat, de la căpiţele de fân în stil occidental şi până la iarba cosită pe fiecare deal în parte. Preţ de câţiva zeci de kilometri te simţi frate cu austriecii şi simţi că eşti european.