Cu GoodYear şi Punto Evo la Castelul Corvinilor - episodul patru

Dimineaţa a debutat pe un fundal mohorât la Turda. O ploaie măruntă de toamnă a spălat serios Punto-ul nostru, alergat cu o seară înainte pe cea mai nouă porţiune de autostradă. Am tras aer în piept, ne-am învins starea de apăsare şi am răsucit din nou cheia în contactul maşinii. Oraşul pe care îl descoperisem cu o seară în urmă, relativ pustiu, ne-a surprins plăcut: un furnicar de oameni în centru, multe maşini în trafic, magazine deschise la fiecare colţ, clădiri vechi, sensuri giratorii, străzi cu sens unic şi chiar sloganuri anti Becali.

Mirosul proaspăt de vopsea care te izbeşte la intrare este înlocuit pe măsură ce te afunzi în adâncuri de aerul încărcat cu săruri, ceva mai rece şi greoi. Un culoar lung, amintind de lagărele naziste, mult mai bine iluminat însă, croit prin sarea brută, te duce spre două camere. Una dintre ele îţi pune la încercare corzile vocale, oferindu-ţi în schimb un ecou similar celui reprodus în filmele de groază, iar cealaltă îţi propune o călătorie în adâncuri cu liftul.

Noi am preferat scările, fără a ne da seama că dacă ai rău de înălţime acest lucru nu este recomandat. O punte sudată în peretele de sare înconjoară tavanul exploatării miniere, situat la aproximativ 50 de metri de fundul hăului. Nu ar trebui să priveşti în jos, dar ceea ce îţi este dat să vezi te captivează pe loc. Un joc de lumini şi forme, glasuri de copii, cu alte cuvinte, un furnicar de nedescris, care se joacă golf, fotbal baschet, se plimbă cu barca sau îşi odihneşte plămânii cu aerul bogat în săruri.

Am trăit pentru prima dată senzaţia că am găsit în România un loc a cărui frumuseţe este exploatată corect.

Am plecat din Roşia Montană spre Deva, trecând cu părere de rău pe lâgă autostopişti udaţi de ploaia măruntă. Drumul a început să fie mai bun, iar decorul a devenit ceva mai ondulat. Văi adânci care au culminat apoi cu creste golaşe, asemeni celor întâlnite în Orientali. Copaci ruginii, covor de frunze şi valuri de noroi, create de un utilaj care transporta copaci din pădure. Şoseaua începe să devină din ce în ce mai sinuoasă, iar asflatul mai alunecos.

De la Deva am vrut să mergem glonţ spre Sibiu, unde plănuisem să înnoptăm, însă un marcaj rutier ne-a făcut să facem un ocol de câţiva kilometri pe la Castelul Huniazilor. Ca şi în cazul salinei de la Turda, indicatoarele rutiere ne-au condus pe drumul cel bun, până am început să zărim de departe turnurile castelului. Deşi vremea era mohorâtă, vechea reşedinţă a lui Iancu de Hunedoara nu ducea lipsă de turişti. Am zărit chiar şi autocarul Filarmonicii din Viena, plin cu muzicieni austrieci, care îşi făceau poze pe podul care asigură legătura cu castelul.

La ieşirea din Hunedoara, probabil inspirat de măreţia şi grandoarea castelului din oraş, un ”Ghiţă” şi-a ridicat o copie fidelă, decorată cu roşu şi cu mult mai multe turnuleţe. Am mers întins până la Apoldu de Sus, unde totul s-a blocat brusc. O coloană infinită de maşini, TIR-uri şi oameni înşiraţi pe marginea drumului. Din vorbă în vorbă am aflat că un turc a reuşi să "verse" un TIR în mijlocul drumului şi, în aşteptarea unei macarale, coada se întinde deja pe doi kilometri.

Bunăvoinţa ardelenilor s-a dovedit a fi însă fără margini. Indicaţiile unor localnici ne-au făcut să părăsim coloana pe un drum pietruit, să traversam două cursuri de apă şi să ieşim cu brio dincolo de locul accidentului. Seara avea să se sfârşească într-un Sibiu plouat, în subsolul celei mai vechi crame de vinuri din Hermannstadt, la un pahar roşu sec şi un rezumat al traseului pe care l-am parcurs. A doua zi urma asaltul final asupra Bucureştiului.