Poveştile motorsportului: John Surtees, pilotul care l-a cucerit pe Enzo Ferrari şi unicul campion în motociclism şi Formula 1

Italienii îi spun Il Grande John. Britanicii au adaptat formula la Big John. Noi, românii, îl putem considera Marele John. Indiferent de limba în care alegi să-i pronunţi porecla, John Surtees nu este un "John" oarecare. Nu este nici măcar un pilot oarecare.

Este adevărat, a avut norocul să se nască în 11 februarie 1934 într-o familie al cărui tată deţinea un atelier de motociclete, element care i-a deschis oportunitatea unei cariere în motorsport.

Însă John Surtees nu ar fi ajuns niciodată să deţină unul dintre cele mai respectate recorduri din istoria motorsportului dacă nu ar fi avut un anumit caracter, o anumită personalitate şi un anumit mod de gândire care să-l determine să aleagă cel mai dificil drum în carieră şi să-l înfrunte pe însuşi Enzo Ferrari.

"Întreaga mea carieră a fost marcată de dorinţa de a fi entuzismat de a face vehiculele să funcţioneze bine, nu de ideea de avea cel mai bun vehicul la dispoziţie", explică britanicul.

Recrutat în motociclism de o contesă

La numai 16 ani, John Surtees abandonează şcoala şi devine ucenic la fabrica de motociclete din localitatea Vincent, pentru ca un an mai târziu să participe la o cursă de motociclete de pe circuitul Thruxton Circuit. Aici, iese în evidenţă prin prestaţiile sale impresionante în faţa lui Geoff Duke, cel care în acel an avea să câştige pentru echipa Norton primele două dintre cele şase titluri la clasele de 350 cc şi 500 cc din Campionatul Mondial.

Evoluţia sa este observată de MV Agusta, una dintre echipele care încerca să-şi facă un nume în motociclism, iar contractul dintre cele două părţi pare o simplă formalitate, până când...

"Mi-au spus să rămân pentru o simplă formalitate. În cameră a intrat o doamnă îmbrăcată în negru şi acoperită cu un voal. M-a studiat, s-a învârtit în jurul meu şi a început să vorbească cu Contele Agusta, iar interpretul mi-a spus că am fost acceptat în familie. Evident, era vorba despre Contesa Agusta, iar aceasta a fost introducerea mea în Italia", povesteşte Surtees modul în care a ajuns să concureze pentru MV Agusta.

Drumul spre cele şapte titluri mondiale

Caracterul şi personalitatea lui Surtees ies imediat la iveală. Deşi ar fi avut posibilitatea să aibă propria casă în Italia, britanicul alege să locuiască la hotel şi să înveţe limba italiană de unul singur printr-o metodă adoptată frecvent şi de tinerii din România. "Am învăţat limba pe parcurs. Mă duceam să văd filme proaste cu cowboy cu subtitrări şi făceam legătura între cuvinte şi acţiune. Am învăţat multă italiană în acest mod", îşi aminteşte el.

În 1956, sezonul său de debut pentru MV Agusta, Surtees câştiga titlul la clasa 500 cc prin trei victorii consecutive obţinute în primele trei etape, iar 1958 şi 1959 obţine patru titluri mondiale la clasele 350 cc şi 500 cc după ce câştigă toate cele 25 de curse în care a luat startul. Urmează un sezon 1960 în care Surtees cucereşte din nou ambele trofee, dar obţine "numai" şapte victorii şi trei podiumuri, pe lângă alte două abandonuri.

Pasul spre cursele de monoposturi

În ciuda succesului pe care îl are în motociclism, Surtees începe să fie nemulţumit de strategia abordată de echipa sa, care decide să-şi concentreze atenţia doar spre cele 12-14 curse din Campionatul Mondial. Prea puţine pentru un pasionat, Surtees încearcă să evadeze şi găseşte o oportunitate nesperată în Formula 1.

Lotus îi oferă un monopost, iar Surtees îşi doveste rapid abilităţile şi termină pe locul doi Marele Premiu al Marii Britanii de la Silverstone la volanul unui Lotus 18 în spatele lui Jack Brabham în doar a doua lui cursă în Marele Circ. Colin Chapman, una dintre figurile marcante ale competiţiei, este cel care îi deschide ochii că Formula 1 poate deveni mai mult decât o simplă petrecere a timpului liber între două curse de motociclism.

"Mi-a spus că voi concura în Formula 1 şi i-am replicat că nu pot, pentru că particip în Campionatul Mondial de motocislim. Replica lui a fost să pilotez un monopost de fiecare dată când nu am curse de motociclism şi aşa a început totul", îşi reaminteşte el.

Cum l-a refuzat pe "arogantul" Enzo Ferrari

Sezonul 1961 fusese unul plin de reuşite pentru Ferrari. Titlul mondial ajunsese în posesia lui Phil Hill, care a rămas şi în prezent singurul campion mondial născut în Statele Unite, iar echipa câştigase fără mari emoţii trofeul pentru constructori.

Nu totul fusese însă perfect: Wolfgang von Trips îşi pierduse viaţa chiar în cursa de casă de la Monza într-un dintre cele mai grave accidente din istoria competiţiei, iar celebrul Enzo Ferrari îl vedea pe Surtees drept un bun înlocuitor.

▶ Poveştile Formulei 1: Cel mai grav accident din istorie

Încă o dată, personalitatea lui Surtees iese însă la iveală. Într-un context în care orice pilot ar fi apreciat oportunitatea de a concura în legendarele monoposturi roşii, britanicul refuză nonşalant propunerea şi primeşte o replică devenită, de asemenea, celebră: "Ştii bine că nu te vom întreba a doua oară".

Surtees nu este însă genul care să se lase impresionat atât de uşor. "Nu l-am crezut cu adevărat pe Ferrari, pentru că stătusem deja prea mult timp în jurul italienilor. Sincer să fiu, ceea ce am gândit de fapt a fost că la un moment dat va avea nevoie de mine", îşi reaminteşte el zâmbind.

Prin urmare, Surtees alege să concureze în 1962 pentru echipa privată Bowmaker-Yeoman Racing Team, pentru care obţine doua podiumuri la Silverstone şi Nurburgring şi termină pe locul patru în clasamentul general.

Numărul 1 la Ferrari cu un ghimpe în coastă

Surtees avusese dreptate. La un an după ce a fost refuzat, Enzo Ferrari revine cu o ofertă şi, mai mult decât atât, îi oferă un statut aparte, râvnit poate de orice pilot de Formula 1.

"Vrem să fii pilotul numărul unu al echipei". Surtees este onorat de ofertă. Sau nu. De fapt, pentru Surtees principiile de viaţă sunt mult prea importante pentru a accepta o asemenea propunere. Nu refuză jobul la Ferrari, dar refuză un statut câştigat pe nedrept, motiv pentru care replica lui a rămas în istorie: "Nu, nu, tratează-mă ca pe un pilot numărul 1 atât timp cât sunt cel mai rapid".

Adevărul este însă că Surtees avea să devină pilotul numărul unu al Scuderiei Ferrari încă de la primul sezon. Şi totuşi, în cadrul echipei există cineva care nu îl place deloc: Eugenio Dragoni, managerul Scuderiei. Antipatia acestuia pentru Surtees este atât de mare, încât într-o cursă de sportscar de la Sebring (Statele Unite) premergătoare noului sezon de Formula 1 face tot posibilul să împiedice victoria propriei echipe.

"Dragoni a încercat imediat să mă enerveze. Am testat toate maşinile şi am selectat-o pe cea care mi-a plăcut cel mai mult, dar când am ajuns acolo numărul meu era pe ultima maşină pregătită de ei, pe care nu o testasem deloc. În timpul cursei, în maşină a intrat fum, în contextul în care toate celelalte maşini fuseseră modificate pentru a elimina această problemă, dar am terminat pe primul loc în faţa unui alt Ferrari. Apoi, propria noastră echipă a contestat rezultatul nostru", povesteşte Surtees.

Două victorii în infernul de la Nurburgring

Nordschleife. Un circuit care, prin natura traseului de 22.8 km şi 160 de viraje, a oferit câteva dintre cele mai dramatice curse din istoria Formulei 1. Cursa din 1968 este, probabil, una dintre cele mai reprezentative datorită manierei în care Jackie Stewart a câştigat pe o ploaie infernală.

▶ Poveştile Formulei 1: Cea mai dificilă cursa pe ploaie din istorie

La începutul deceniului respectiv, John Surtees iese la rândul său în evidenţă. Sigur, are parte şi de noroc, dar norocul este, nu-i aşa?, de partea celor puternici: pleacă de pe locul doi al grilei de start şi stă în spatele liderului Jim Clark până în momentul în care pilotul echipei Lotus are o defecţiune la motor care îl forţează să fie mai lent. Surtees profită din plin de oportunitate, îl depăşeşte cu uşurinţă şi îşi adjudecă victoria. Este prima victorie obţinută de Surtees în Formula 1 şi cea în urma căruia îşi câştigă porecla de Il Grande John.

Un an mai târziu demonstrează însă că nu a fost vorba despre o simplă întâmplare. În 1964, câştigă cursa cu plecare din pole position şi un cu un avans de un minut şi 15 minute în faţa lui Graham Hill de la BRM. Este, în mod ironic, abia a doua victorie în carieră, iar aceasta nici măcar nu îl propulsează în lupta pentru titlul mondial: ocupă locul trei în clasamentul general cu 19 puncte, la 13 puncte în spatele lui Hill, într-o eră în care victoria este recompensată cu numai nouă puncte.

Urmează o nouă victorie, de data aceasta pe circuitul de la Monza, acolo unde numai Bruce McLaren reuşeşte să termine cursa în acelaşi tur, şi asta la peste un minut în spate, iar un loc doi în Statele Unite îl ajuta să rămână în cursa pentru titlu înaintea cursei decisive.

Un titlu cu noroc, dar meritat

Suntem în 25 octombrie 1964 pe circuitul de la Mexico City.

Înaintea ultimei curse a sezonului, Surtees ocupă locul doi în clasamentul general la cinci puncte în spatele lui Hill. Acesta din urmă pierde însă orice şansă să termine în puncte după ce este lovit de monopostul Ferrari al lui Lorenzo Bandini.

Punctul culminant are însă loc chiar în ultimul tur, atunci când Jim Clark suferă o defecţiune tehnică la monopostul Lotus şi îi permite lui Surtees să urce pe locul doi. Performanţa este suficientă pentru că britanicul să devină campion mondial în circumstanţe speciale, însă acestea din urmă nu umbresc cu nimic faptul că Surtees devine în acest moment primul pilot care câştigă trofeul suprem atât în motociclism, cât şi în Formula 1.

Regresul şi plecarea de la Ferrari

1964 avea să rămână însă cel mai bun sezon al lui Surtees în Formula 1, iar relaţia din ce în ce mai proastă cu managerul Dragoni nu fac altceva decât să complice lucrurile. În 1965, britanicul obţine doar trei podiumuri, dar speranţele vin de la monopostul Ferrari 312 pentru sezonul 1966.  

Ferrari pregăteşte un monopost cu motor V12 şi unul cu unitate V6 care era semnificativ mai puternic. Această variantă este cea preferată de Surtees pentru cursa de debut de la Monaco, dar intervenţia brutală a lui Dragoni avea să fie decisivă în relaţia dintre cei doi.

"I-am spus lui Enzo Ferrari că voi câştiga la Monte Carlo cu motorul V6. Dar Dragoni mi-a spus că ar fi prost pentru pilotul numărul 1 al echipei să concureze cu V6. Am ajuns să fiu lider cu monopostul cu motor V12, dar a explodat, iar Bandini (n.r - coechipierul sau) a terminat pe locul doi cu motorul V6".

Nimic nu l-a putut însă opri să câştige următoarea cursă de la Spa-Francorchamps pe o ploaie torenţială cu acelaşi motor, care a fost însă îmbunătăţit. Toate semnele indicau faptul că Surtees poate obţine un nou titlu mondial.

Onoarea, mai importantă decât un nou titlu

Toţi cei de la Ferrari l-au felicitat pentru victoria obţinută la Spa. Toţi, cu excepţia lui Dragoni, evident, care avea şi o justificare pentru atitudinea sa. "Dragoni nu şi-a spus niciun cuvânt, Niciunul. A spus presei că am lăsat un pilot cu monopost Maserati în frunte. M-am întrebat ce rost mai mare să continui, pentru că nu mai simţeam că fac parte din familie", îşi aminteşte Surtees.

Hotărât să pună capăt tuturor controverselor, Surtess pleacă la Maranello şi îşi reziliază contractul cu Ferrari, în ciuda faptului că era conştient că poate cuceri titlul mondial. "Am ştiut ce lăsăm în urmă. Cred că aş mai fi câştigat cel puţin încă un campionat cu Ferrari şi eram foarte trist". Plecat la Copoper, Surtees obţine o nouă victorie în Mexic, iar în anul următor trece primul linia de sosire la Monza. Aceea avea însă să rămână ultima sa victorie în Formula 1, chiar dacă a mai concurat până în 1972. Ultimii trei ani i-a petrecut chiar la propria sa echipă (Team Surtees), care s-a închis însă în 1978 din cauza unor probleme de sănătate generate de un accident suferit în 1965.

În prezent, la vârsta de 80 de ani, Surtees locuieşte într-o casă din Anglia din mediul rural şi, când se gândeşte la întreaga sa carieră în sporturile cu motor, este capabil să rezume totul în numai câteva cuvinte: "Am fost un pic nebun, pe bune!".