Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial în 1939 l-a împiedicat să-şi dezvolte pasiunea într-o carieră în sporturile cu motor, însă a revenit rapid la aceste planuri la scurt timp după încheierea conflictului armat. Astfel, în 1947, a participat la o serie de curse cu un Cisitalia D46 (Cisitalia a fost un constructor italian de maşini de curse) şi a reuşit să termine pe podium două dintre acestea, ocazie cu care a intrat în vederile lui Amedee Gordini.
Supranumit "magicianul" datorită abilităţii de a îmbunătăţi performanţele maşinilor de curse, Gordini l-a angajat pe Manzon, care a devenit astfel coechipierul lui Maurice Trintignant.
Şi-a riscat propria viaţă pentru a-şi salva coechipierul
Încă de la începutul carierei de pilot pentru Gordini, Manzon şi-a câştigat reputaţia unui pilot tehnic şi rapid, ale cărui rezultate erau afectate de problemele de fiabilitate ale maşinilor Gordini. El a ieşit însă cu adevărat în evidenţă într-o cursă din 1948 când i-a salvat viaţa lui Trintignant după ce acesta din urmă a suferit un accident în urma căruia a căzut pe circuit."Manzon a ajuns la locul faptei cu 200 km/h. Dacă ar fi trecut peste mine ar fi ieşit din această situaţie. În schimb, nu a ezitat şi mi-a lovit maşina, astfel că şi-a riscat propria viaţă pentru a o salva pe a mea. Nici după 10 ani nu aveam să uit, pentru că nu poţi uita astfel de evenimente, şi continui să-i mulţumesc lui Manzon", spunea ulterior Trintignant în biografia sa.
Sezonul 1949 nu a fost nici el mai bun din punct de vedere al performanţelor: chiar dacă a câştigat la Mont-Ventoux, Manzon a suferit numeroase abandonuri, inclusiv în Cursa de 24 de ore de la Spa-Francorchamps.
Debutul în Formula 1
În 1950, Manzon a concurat în mai multe curse şi a debutat inclusiv în noua competiţie Formula 1 pe circuitul de la Monte Carlo. Ghinionul său tradiţional din anii trecuţi s-a evidenţiat încă o dată, întrucât a abandonat în virajul Bureau de Tabac în urma unui accident colectiv cu alte opt monoposturi din cauza căruia s-a rănit uşor la falcă.
El şi-a demonstrat însă abilităţile prin locul patru obţinut ulterior în Marele Premiu al Franţei, prin intermediul căruia a obţinut şi singurele puncte ale sezonului (3) înainte de a suferi un nou abandon în Marele Premiu al Italiei de la Monza.
Nici sezonul 1951 nu a fost mai prolific, întrucât Manzon a abandonat în două dintre cele patru curse de Formula 1 la care a luat startul şi nu a obţinut niciun punct.
1952, cel mai bun sezon al francezului
Un an mai târziu, ambiţia lui Gordini a fost să câştige Cursa de 24 de ore de la Le Mans, iar pentru acest scop i-a oferit lui Manzon un Gordini T15S, iar coechipierul său a fost desemnat Jean Behra. După numai trei ore de la start, Manzon şi Behra au devenit liderii cursei, însă visul a durat doar nouă ore: o nouă defecţiune tehnică i-a forţat să abandoneze."Nu am depăşit niciodată limita de viteză impusă de Gordini. Nu am pilotat niciodată la maxim. Cel mai bun tur al meu a fost 4' 43", dar puteam ajunge cu uşurinţă la 4' 38", pentru că acest motor este perfect. Iar maşina este grozavă, foarte precisă şi sigură. Apoi a venit catastrofa, am rămas fără frâne! Frânele Gordini sunt foarte puternice şi eficiente, sunt atât de puternice încât nu le-am acordat nicio atenţie", avea să declare francezul la finalul cursei.
În paralel, 1952 avea să rămână singurul sezon de Formula 1 în care Manzon a participat la toate cursele, iar la Spa-Francorchamps a obţinut primul său podium printr-un loc trei. A mai obţinut două clasări în puncte (locul 4 în Franţa şi locul 5 în Olanda), însă trei abandonuri l-au forţat să termine sezonul doar pe locul 6 în clasamentul general cu 9 puncte.
Plecarea şi revenirea la Gordini
Frustrarea lui Manzon la adresa problemelor de fiabilitate înregistrate de monoposturuile Gordini s-a acutizat în 1953 chiar de la prima cursă de Formula 1 a sezonului de la Buenos Aires. Plecat de pe locul 10 al grilei de start, francezul a a urcat până pe locul 2, însă în cele din urmă a fost nevoit să abandoneze, iar la final nu şi-a mai putut ascunde dezamăgirea."Este pentru a treia oară când pierd o roată în timpul unei curse. Este păcat, pentru că strategia a fost bună şi puteam obţine un rezultat bun. Am ajuns pe locul 2 datorită circumstanţelor, iar apoi am rămas fără frâne. În plus, am avut nevoie de şase minute pentru a schimba pneurile şi a trebuit să pilotez cu atenţie pentru a evita un accident. În turul 7 aproape am lovit calul unui poliţist", a răbufnit el.
Manzon l-a atras de partea sa pe Trintignant şi i-au transmis lui Gordini că lucrurile nu mai pot continua în acest mod. În absenţa unui răspuns din partea şefului său, Manzon a decis să plece de la Gordini şi a concurat pentru Lancia în Campionatul Mondial de Sportscar. A abandonat însă în toate cursele cu excepţia uneia singure, astfel că în 1954 a revenit în Formula 1 pentru a concura cu un Ferrari 625 al echipei private deţinute de Louis Rosier. Rezultatele nu au fost cele aşteptate, însă a obţinut un podium în Franţa.
A fost finalul unei cariere în care Manzon ar fi trebuit să obţină performanţe semnificativ mai mari dacă ar fi avut la dispoziţie monoposturi mai fiabile.
Bunul său prieten Trintignant, alături de care a concurat o bună parte din carieră, avea să explice sentimentele prin care trece un pilot care se confruntă cu astfel de provocări. "La fel ca şi Manzon, mi-am asumat riscuri, am urmat liderii şi, când poziţia mea a fost bună, m-am temut de abandon. Din punct de vedere moral este epuizant să concurezi în astfel de condiţii şi până la urmă ajungi să nu mai crezi în miracole".
Robert Manzon a fost ultimul supravieţuitor al primului sezon de Formula 1 din istorie şi a încetat din viaţă în 19 ianuarie 2015 la vârsta de 97 de ani.
Comentarii (0)