Poveştile Formulei 1: Jules Bianchi, talentul care nu a avut oportunitatea să confirme

"Cu mare tristeţe, părinţii doresc să facă cunoscut faptul că Jules Bianchi a încetat viaţă la Spitalul Central Universitar din Nisa. La fel cum a făcut întotdeauna, Jules a luptat până la capăt", sunt cuvintele prin care familia Bianchi a anunţat comunitatea Formulei 1 despre dispariţia pilotului francez.

Nu sunt cuvinte întâmplătoare. Pe parcursul unei cariere mult prea scurte curmate de un accident stupid, Bianchi a demonstrat că este suficient de talentat nu doar pentru a fi prezent pe grila de start la codaşa Marussia, ci şi pentru a concura pentru cea mai faimoasă echipă de Formula 1, Ferrari. Iar talentul a venit, cel mai probabil, chiar de la familia sa...

O familie de piloţi cu destin tragic

Bianchi este un nume de familie italian frecvent întâlnit şi este pluralul cuvântului bianco, care în limba italiană înseamnă alb. A fost şi este purtat de sportivi, actori, oameni de ştiinţă şi chiar şi de către un ucigaş în serie, însă este şi numele unei familii care şi-a dedicat viaţa sporturilor cu motor.

Mauro Bianchi, bunicul lui Jules Bianchi, s-a născut la Milano în 1937 şi, împreună cu fratele său Lucien Bianchi, a emigrat în Franţa în 1950. Iniţial, Mauro Bianchi a fost mecanicul pilotului belgian Johnny Claes, iar apoi a devenit el însuşi pilot şi a concurat întotdeauna sub licenţa belgiană. A cucerit trei titluri într-un campionat de turisme la volanul unui Abarth înainte de a participa la patru ediţii ale Cursei de 24 de ore de la Le Mans cu Alpine intre 1964-1968.

Ediţia din 1968 avea să rămână una de referinţă pentru familia Bianchi: cariera lui Mauro Bianchi s-a incheiart prematur după un accident grav suferit în testele premergătoare cursei, în timp ce fratele său Lucien Bianchi a câştigat celebra competiţie de anduranţă la volanul unui Ford GT40 în dauna rivalilor tradiţionali de la Ferrari.

▶ Poveştile motorsportului: Ford vs. Ferrari la Le Mans - gustul dulce al răzbunării

Spre deosebire de fratele său, Lucien Bianchi a avut o carieră bogată şi în Formula 1: de la debutul pentru echipa naţională a Belgiei în Marele Premiu al statului Monaco din 1959, italo-belgianul şi-a trecut în cont 19 curse de Formula 1 pe parcursul a 10 ani, timp în care a obţinut şase puncte şi un podium chiar pe circuitul pe care a debutat la ediţia din 1968.

După victoria de la Le Mans din acelaşi an, Lucien Bianchi a revenit la locul faptei şi în 1969, însă a lovit violent un stâlp de telegraf în testele desfăşurate înaintea cursei la volanul unui Alfa Romeo T33, accident în urma căruia a încetat din viaţă. "Maşina lui Bianchi a ieşit de pe circuit şi a explodat în momentul în care a lovit stâlpul de telegraf şi o staţie de transformare. Martorii ocupări spun că a murit instantaneu", nota agenţia de presă Associated Press într-un articol publicat în Daytona Beach Morning Journal.

Jules Bianchi: ascensiunea spre vârf

Jules Bianchi, nepotul lui Mauro Bianchi, a văzut lumina zilei la Nisa în 3 august 1989.

Până în 2007, când a devenit protejatul impresarului Nicolas Todt şi a părăsit kartingul pentru a debuta în cursele de monoposturi, accidentele fatale în motorsport deveniseră o raritate, iar ultimul din Formula 1 se petrecuse cu 13 ani în urmă, când Ayrton Senna încetase din viaţă pe circuitul de la Imola.

Talentul pilotului cu naţionalitate franceză a ieşit imediat la iveală: a câştigat titlul de campion în Formula Renault 2.0 în sezonul de debut după ce a obţinut cinci victorii, pentru ca în 2008 să ocupe locul trei în clasamentul general al competiţiei Formula 3 Euro Series. Un an mai târziu, Bianchi a cucerit titlul în această competiţie pentru echipa ART, din care mai făceau parte Valtteri Bottas, Esteban Gutierrez şi Adrien Tambay.

Performanţele sale au atras imediat atenţia Scuderiei Ferrari, care l-a testat pe francez în perspectiva de a-l nominaliza ca înlocuitor pentru Felipe Massa după accidentul de la Hungaroring. În cele din urmă, în decembrie 2009, francezul a devenit primul reprezentant al Academiei de Piloţi Ferrari. "Acest program are un scop clar: să ajute tinerii să se dezvolte până în punctul în care, într-o zi, vor putea flutura steagul Ferrari în Formula 1", spunea la vremea respectivă şeful Stefano Domenicali.

Aflat sub protecţia Ferrari, Bianchi şi-a continuat cariera în GP2, competiţie în care a terminat pe locul trei la general în 2010 şi 2011 pentru ART. A devenit pilotul oficial de rezervă al Scuderiei Ferrari în 2011, pentru ca un an mai târziu să aibă un rol similar pentru Force India, să participe în nouă sesiuni de antrenamente libere de vineri şi să ocupe locul doi la general în Formula Renault 3.5, competiţie în care a obţinut trei victorii.

O oportunitate numită Marussia

Mutarea la Force India i-a permis să acumuleze experienţă în Formula 1, în ciuda faptului că transferul din GP2 în Formula Renault 3.5 părea un pas înapoi. Şansa i-a surâs însă francezului în momentul în care Luiz Razia nu şi-a putut plăti locul la Marussia, întrucât Nicolas Todt a profitat imediat de oportunitate şi l-a plasat pe Bianchi pe grila de start a Formulei 1 în 2013 cu numai 16 zile înainte de startul sezonului.

"Bianchi este un talent dovedit şi este foarte bine văzut în paddock. A fost pe o traiectorie clară spre Formula 1 şi a obţinut performanţe impresionante în competiţiile inferioare, în special anul trecut în Formula Renault 3.5. Face parte din Academia de Piloţi Ferrari şi talentul său l-a pus pe radarul mai multor echipe în timpul iernii ca pilot pregătit pentru Formula 1", erau cuvintele prin care John Booth, şeful Marussia, justifica alegerea.

Bianchi a impresionat încă de la debutul în Formula 1 prin prestaţiile mai bune comparativ cu cele ale coechipierului Max Chilton, pe care l-a învins în toate sesiunile de calificări şi în toate cursele din prima jumătate a sezonului. Marussia a terminat pe locul 10 în clasamentul constructorilor, unul vital pentru veniturile din drepturile TV, datorită clasării lui Bianchi pe poziţia a 13-a în Marele Premiu al Malaysiei.

În mod complet atipic pentru o echipă care era interesată mai degrabă de piloţi sprijiniţi financiar, Marussia a anunţat încă din luna octombrie prelungirea contractului lui Bianchi pentru 2014.

"Nu-mi puteam dori un mediu în care să fiu mai bine sprijinit pentru debutul meu în Formula 1 şi m-am simţit ca acasă de la bun început. Am început sezonul foarte bine şi am învăţat lecţii importante împreună care ne vor pune într-o poziţie mult mai puternică anul viitor când vor exista multe schimbări. Sunt entuziasmat să fac parte din echipă şi să intru în noua eră a Formulei 1 şi aştept cu nerăbdare să obţinem performanţe bune împreună", a spunea francezul la vremea respectivă.

De la extaz la agonie

Iar performanţele chiar s-au îmbunătăţit: la Marele Premiu al statului Monaco din 2014, Bianchi obţinea primele puncte din istoria echipei Marussia datorită unui loc nouă obţinut atât ca urmare a celor 8 abandonuri, cât şi a unei depăşiri magistrale în detrimentul lui Kamui Kobayashi în virajul Rascasse. "Monopostul a fost mai echilibrat şi de aceea a fost mai bun în această cursă. Trebuie să rămânem cu picioarele pe pământ. Am câştigat puncte, dar nu vom fi capabili să câştigăm altele fără noroc. Trebuie să ne calmăm şi să continuăm să muncim la îmbunătăţirea monopostului, pentru că mai sunt îmbunătăţiri de făcut", spunea Bianchi la finalul cursei.

În ajunul Marelui Premiu al Japoniei, Bianchi începuse însă să se gândească nu numai la Marussia, ci şi la viitorul său: numeroasele speculaţii care indicau o ruptură între Ferrari şi Fernando Alonso l-au determinat pe francez să se gândească la un contract cu Scuderia. "Sigur că mă simt pregătit. Lucrez la asta de când m-am alăturat Academiei Ferrari în 2009. Am parcurs aproape două sezoane în Formula 1, am experienţă şi mă simt pregătit pentru asta. Pare să fie pasul logic pentru mine dacă se întâmplă ceva", spunea el joi, 2 octombrie.

Trei zile mai târziu, o ploaie pe finalul cursei de la Suzuka, un derapaj suferit de Adrian Sutil, utilizarea unui tractor pentru remorcarea monopostului Sauber, decizia comisarilor de cursă de a nu trimite Safety Car-ul pe circuit şi lipsa de reacţie a lui Bianchi la afişarea steagurilor galbene au contribuit, într-o măsură mai mică sau mai mare, la tragicul accidentul suferit de pilotul francez. Visul de a concura pentru Ferrari s-a spulberat în numai câteva secunde, iar nouă luni mai târziu, la scurt timp după trecerea în nefiinţă a pilotului, Luca di Montezemolo, fostul preşedinte al Scuderiei, confirma planurile măreţe pentru francez. "Bianchi era unul dintre noi. Aparţinea familiei Ferrari şi îl alesesem pentru viitor, pentru momentul de după colaborarea noastră cu Raikkonen. Era un băiat de top, rezervat, rapid, educat şi foarte ataşat de Ferrari. Avea un viitor luminos în faţă".

Din păcate, totul este acum la timpul trecut şi nimeni nu va şti vreodată dacă Jules Bianchi ar fi devenit campion mondial în combinezonul Scuderiei Ferrari.

În urma francezului a rămas însă Marussia, echipă care a supravieţuit în sezonul 2015 sub numele Manor doar datorită banilor obţinuţi din drepturile TV pentru cele două puncte de la Monaco.