Acestea sunt cuvintele rostite de Jean Todt, preşedintele FIA, la scurt timp după ce fostul pilot Jean-Pierre Beltoise a încetat din viaţă în 5 ianuarie la vârsta de 77 de ani în casa sa de vacanţă din Dakar, capitala Senegalului.
Pe numele său complet Jean-Pierre Maurice Georges Beltoise, francezul născut în 1937 nu se numără printre numele cu adevărat sonore ale Formulei 1, mai ales că, pe parcursul unei cariere mai degrabă modeste între 1966-1974, şi-a trecut în cont o singură victorie. Acea victorie are însă o însemnătate aparte în istoria Formulei 1, întrucât Marele Premiu al statului Monaco din 1972 a fost scena a numeroase evenimente inedite.
Un accident care aproape i-a ruinat cariera
Beltoise a debutat în sporturile cu motor în motociclism, acolo unde a cucerit 11 titluri naţionale în numai trei ani înainte de a concura în competiţiile internaţionale în perioada 1962-1964. În paralel, francezul a concurat şi în cursele de anduranţă, iar cariera sa a fost aproape de final după un grav accident suferit în Cursa de 12 ore de la Reims din 1963, în care a participat la volanul unui Rene Bonnet. Chiar dacă a revenit rapid în competiţii, Beltoise a concurat în permanenţă cu probleme la un braţ generate de accident, iar în 1965 a decis să facă pasul spre cursele auto de monoposturi.
La adăpostul unui parteneriat cu Matra, Beltoise s-a remarcat printr-o victorie în cursa de Formula 3 de la Reims din 1965, iar în următorii doi ani a participat în Formula 2. Debutul în Formula 1 a avut loc la Marele Premiu al Germaniei din 1966, într-o vreme în care monoposturile de Formula 2 rulau simultan pe circuit cu cele de F1, iar în 1968 a avut parte de un sezon complet în care a obţinut şi un loc doi în Marele Premiu al Olandei. Un an mai târziu, cu motoare Cosworth, Matra a câştigat titlul la piloţi prin Jackie Stewart, în timp ce Beltoise a ocupat locul doi în Franţa şi şi-a trecut în cont alte două podiumuri.
O oportunitate după un accident mortal
În 1971, Beltoise şi-a pierdut licenţa de pilot la capătul Cursei de 1000 de kilometri de la Buenos Aires (Argentina), întrucât îşi împingea maşina spre boxe în momentul în care a fost lovit de Ignazio Giunti (Ferrari), care a încetat din viaţă în urma impactului. Totuşi, tocmai acest accident avea să joace un rol crucial pentru sezonul următor."Legătura noastră cu Beltroise a început când a fost acuzat în Argentina de moartea unui alt pilot. A fost acuzat de crimă. M-am oferit să-l apăr şi toată povestea a fost dezgustătoare. Datorită acestor evenimente, ne-a fost loial. Am devenit apropiaţi şi l-am admirat foarte mult".
Sunt cuvintele lui Louis Stanley, preşedintele echipei BRM, care câştigase ambele titluri mondiale în 1962 şi care cu un an în urmă terminase pe locul doi la constructori. La scurt timp, echipa i-a oferit lui Beltoise un contract pentru sezonul 1972.
Un context neobişnuit la Monaco
Campania francezului a început însă cu două abandonuri în Africa de Sud şi Spania şi nimic nu anunţa evenimentele deosebite de la Monaco din 14 mai.
Cursa a fost la un pas să fie anulată din cauza unui conflict între echipe şi organizatori. Monaco a impus o limită de 20 de monoposturi care să ia parte la cursă din cauza pitlane-ului de mici dimensiuni şi a particularităţilor circuitului, în timp ce asociaţia echipelor, botezată Formula One Constructors Association (FOCA), dorea 25 de monoposturi la fiecare Mare Premiu.
După ce echipele au ameninţat că nu vor lua startul în cursă, organizatorii au pus sechestru pe monoposturi şi le-au imobilizat într-un parc din apropiere. Conflictul a fost rezolvat în cele din urmă de delegatul francez al CSI, ramura sportivă a FIA, care i-a convins pe organizatori să accepte 25 de monoposturi pe grila de start.
Dominaţie absolută pe ploaie
La vremea respectivă, calificările se desfăşurau în două sesiuni distincte pe parcursul zilelor de vineri şi sâmbăta, iar Emerson Fittipaldi (Lotus) a fost cel mai rapid în prima zi, urmat de Jacky Ickx şi Clay Regazzoni (ambii Ferrari) şi Beltoise. Aceasta avea să fie ordinea şi pe grila de start, întrucât timpii de sâmbătă au fost mai slabi din cauza ploii, iar cursa de duminică s-a desfăşurat de asemenea pe o ploaie torenţială.Nimeni nu se aştepta însă ca Beltoise să-i depăşească la start pe Fittipaldio şi Ickx şi să devină liderul cursei în zona casinoului. "A fost vital să ajung în frunte la start, pentru că numai liderul putea vedea ceva", avea să explice francezul mai târziu.
Iar strategia sa a funcţionat perfect, întrucât a reuşit să se menţină în frunte şi chiar să-şi consolideze poziţia pe un circuit lent, îngust şi unde orice greşeală era sinonimă cu abandonul. În turul 5, Ickx a urcat pe locul doi şi, chiar dacă iniţial a reuşit să reducă diferenţa, Beltoise a mărit din nou ritmul şi a rămas în frunte după ce echipa i-a făcut semne disperate din pitlane că are un rival pe măsură.
Pe parcursul cursei, Beltoise a derapat de câteva ori din cauza pistei umede, însă a controlat bine monopostul BRM şi, după două ore şi jumătate de la start, a trecut primul linia de sosire cu un avans consistent de 38 de secunde în faţa lui Ickx.
Francezul a obţinut astfel prima şi ultima sa victorie în Formula 1 şi îi depăşise cu un tur din urmă pe toţi ceilalţi piloţi, cu excepţia lui Ickx."Deşi a fost unul dintre cele mai lungi Mari Premii, pentru mine a părut o cursă de un sfert de oră, pentru că m-am concentrat foarte bine. A fost dificil să fiu în frunte, iar de două sau trei ori mi-am riscat monopostul prin manevre de depăşire (n.r - asupra piloţilor întârziaţi)", avea să declare francezul mai târziu.
Victoria lui Beltoise de la Monaco avea să rămână în istorie drept ultima obţinută de BRM în Formula 1, iar un an mai târziu circuitul de la Monaco avea să adopte o schimbare importantă în configuraţie prin introducerea secţiunii "Swimming Pool", pe lângă lungirea celebrului tunel.
Cariera de după victoria de la Monaco
Beltoise nu a reuşit niciodată să se mai apropie de o performanţă asemănătoare cu cea de la Monaco. În sezonul 1972 nu a mai obţinut nicio clasare în puncte, iar până la ultimul său sezon din 1974 cel mai bun rezultat al său a fost un loc patru în Canada (1973), pe lângă alte cinci clasări pe locul cinci.
După retragerea din Formula 1, el a obţinut însă două titluri în Campionatul de Turisme al Franţei pentru BMW şi a cucerit un trofeu într-un campionat de rallycross din Franţa la volanul unui Alpine-Renault, pentru ca în anii '80 să revină în cursele de turisme alături de Peugeot.
Viaţa personală
Beltoise a fost căsătorit de două ori. Prima sa soţie a decedat în urma unui accident de maşină, iar ulterior s-a căsătorit cu Jacqueline Cevert, sora bunului său prieten Francois Cevert, unul dintre cei mai apreciaţi piloţi francezi de Formula 1. Beltoise a avut doi copii, Anthony şi Julien, iar amândoi sunt piloţi de curse. Cel mai cunoscut dintre ei este Anthony Beltoise, care a participat perioadic la Cursa de 24 de ore de la Le Mans, cel mai bun rezultat fiind un loc doi la clasa GTS cu un Chrysler Viper GTS-R la ediţia din anul 2000.În ciuda faptului că şi-a trecut în cont o singură victorie şi numai opt podiumuri pe parcursul unei cariere care a cumulat 88 de curse, Beltoise este privit cu admiraţie prin piloţii francezi de Formula 1, mai ales că toate rezultatele sale din Marele Circ au fost obţinute cu o accidentare permanentă la braţ.
De fapt, Alan Challis, mecanicul-şef al celor de la BRM din acea perioadă, este convins că potenţialul lui Beltoise era mult mai mare. "Dacă ar fi avut două braţe complet funcţionale, Jean-Pierre ar fi fost excepţional. Aş spune că, dacă nu ar fi avut acea accidentare permanentă, ar fi fost un potenţial campion mondial".
Comentarii (0)