FEATURE: Tyrrell P34: Monopostul cu şase roţi care a câştigat o cursă în F1

Formula 1 este o competiţie recunoscută pentru inovaţiile tehnice introduse pe parcursul a peste 60 de ani de istorie, indiferent că vorbim despre motoare, suspensii, sisteme de evacuare sau, mai recent, de sisteme de recuperare a energiei.

Aproape de fiecare dată, cele mai controversate noutăţi apar în momente de cumpănă în viaţa unei anumite echipe, însă ceea ce s-a întâmplat în sezonul 1976 depăşeşte limitele imaginaţiei: Tyrell P34 avea să rămână în istorie drept singurul monopost cu şase roţi care a concurat în Formula 1 şi, mai presus de toate, care avea chiar să câştige o cursă.

Asta nu l-a împiedicat însă pe Jody Scheckter, autorul victoriei din Suedia, să afirme la finalul sezonului respectiv că Tyrrell P34 este "o bucată de fier vechi".

Automarket vă explică motivele care au condus la apariţia lui Tyrrell P34, dar şi cauzele pentru care monopostul a fost, în realitate, un eşec.

 

PRIMUL CONTACT

Denis Jenkinson a fost unul dintre cei mai cunoscuţi jurnalişti ai publicaţiei Motor Sport din Marea Britanie şi prima persoană din afara echipei Tyrrell care a văzut 'minunea':

"Într-o dimineaţă din septembrie 1975 am urcat pe motocicletă şi am condus până la casa lui Ken Tyrrell (n.r - fondatorul echipei Tyrrell). După ce am băut o ceaşcă de cafea mi-a spus să mergem în grădină. Total nepregătit pentru ceea ce mă aştepta, l-am urmat în grădină şi gura mea a rămas larg deschisă, iar o expresie de neîncredere mi s-a întipărit pe faţă", povesteşte Jenkinson.

Motivul? A văzut în faţa ochilor exact acest monopost:

 

IDEEA DIN SPATELE CONCEPTULUI

După titlurile mondiale cucerite la piloţi în 1969, 1971 şi 1973, Tyrrell a intrat într-un con de umbră, iar designerul Derek Gardner a încercat să găsească o soluţie salvatoare pentru că echipa să revină în prim-plan. Britanicul ştia că trebuie să reducă forţa de rezistenţă a aerului pentru ca monopostul să aibă o viteză superioară, iar una dintre soluţii era ca partea frontală a monopostului să fie mai coborâtă decât puntea spate.

Cum să facă însă asta când pneurile faţă şi cele spate aveau aceeaşi mărime? Ideea aparent bizară a lui Gardner a fost să înlocuiască cele două pneuri faţă cu patru pneuri de 10" (250 mm), pentru că puntea faţă să fie mai coborâtă.

 

"Toate echipele britanice de top aveau motoare Ford, iar Ferrari avea fără niciun dubiu un motor mai puternic. Se părea că aveam nevoie de încă 50 CP, dar de unde să-i obţin? Mi-am cercetat documentele, am făcut calcule şi am ajuns la concluzia că, dacă aş avea patru pneuri faţă, aş putea reduce înălţimea generată de pneurile normale. Iar rezultatul a fost echivalentul a 40 CP!", îşi reaminteşte Gardner modul în care a implementat soluţia inedită.

 

VICTORIA SUEDEZĂ, UN ACCIDENT

 

Monopostul Tyrell P34 a debutat în Formula 1 abia în a patra cursă a sezonului, desfăşurată pe circuitul Jarama din Spania. Rezultatele au fost mai degrabă modeste, însă după numai trei etape Jody Scheckter a obţinut victoria la volanul ineditului monopost pe circuitul Anderstorp din Suedia. Performanţa a fost completată de coechipierul său Patrick Depailler, care a terminat pe locul doi. Au urmat alte şase etape în care unul dintre cei doi piloţi a terminat pe locul 2, însă victoria din Suedia avea să rămână cunoscută drept un simplu accident.

Tyrrell a continuat să utilizeze monopostul P34 şi în sezonul 1977, la finalul căruia echipa a îngropat proiectul. Motivele? 1977 a fost primul sezon în care Tyrell nu a câştigat nicio cursă, iar echipa a înregistrat nu mai puţin de 19 abandonuri. În plus, designul monopostului căpătase accente caracterizate drept 'hidoase', aşa cum se poate remarca şi în fotografia de mai jos, realizată la Marele Premiu al Statelor Unite.

 

ALTE ECHIPE INTERESANTE DE IDEE

Tyrell P34 a fost singurul monopost cu şase roţi care a concurat în Formula 1, însă alte trei echipe au dezvoltat şi testat astfel de maşini înainte de a abandona proiectele. Prima a fost March, echipa fondată, printre alţii, de fostul preşedinte al FIA Max Mosley.

Monopostul 2-4-0 avea patru roţi pe puntea spate şi tracţiune integrală, a fost evaluat la sfârşitul lui 1976 şi începutul lui 1977, însă abandonat în scurt timp.

Ferrari a urmat exemplul în acelaşi an cu monopostul 312T6, care avea patru roţi de mărime normală pe puntea spate. Din acest motiv, lăţimea maşinii depăşea limitele regulamentului, iar Carlos Reutemann a avut parte de un accident, înainte ca Scuderia să abandoneze proiectul.

Nu în ultimul rând, Williams a testat două monoposturi cu şase roti în 1982 într-o configuraţie care promitea o creştere importantă de aderenţă. În plus, montarea a patru pneuri pe puntea spate permitea inclusiv utilizarea unor cauciucuri slick pe circuit umed. FIA a sesizat imediat pericolul: un monopost cu şase pneuri competitiv ar fi determinat echipele rivale să copieze conceputul, motiv pentru care regulamentul tehnic include din 1983 un articol care specifică clar că numărul de pneuri trebuie să fie exact patru.

Practic, prin această decizie, Tyrell P34 rămâne singurul monopost cu şase pneuri care a concurat în Formula 1 şi singurul care a obţinut o victorie într-un Mare Premiu.