FEATURE: Indianapolis, circuitul accidentelor fatale

Circuitul de la Indinapolis a avut un statut special în Formula 1 în primul deceniu de existenţă al competiţiei. Acesta a fost introdus în calendar chiar de la sezonul de debut din 1950, principala explicaţie fiind reputaţia şi succesul de care se bucura cursa de la Indianapolis în Statele Unite ale Americii.

Exact acest succes era dorit şi în Formula 1, iar organizatorii sperau că includerea cursei în calendar va ajuta la popularizarea competiţiei în lume. Exista însă şi o problemă majoră din punct de vedere logistic: în perioada respectivă, la numai cinci ani după Al Doilea Război Mondial, pentru piloţi şi echipe nu era deloc uşor să părăsească continentul european pentru o cursă în Statele Unite, iar acest fapt a avut consecinţe previzibile.

Alberto Ascari a fost singurul pilot de Formula 1 care a concurat într-o cursă la Indianapolis în perioada 1950-1960. Se întâmplă în 1952, când Ferrari a depus eforturi considerabile pentru a ajunge pe tărâm american, fără ca acest lucru să se vadă în rezultate, întrucât Ascari a terminat doar pe locul 31. Giuseppe Farina în 1950 şi Juan Manuel Fangio în 1958 au fost printre puţinii piloţi care au intenţionat să concureze la Indinapolis, însă din diverse motive au fost nevoiţi să renunţe la planuri.

Probabil însă că această atitudine a celor implicaţi în Formula 1 pentru cursa de la Indianapolis a avut şi o parte pozitivă, întrucât circuitul a devenit rapid cunoscut pentru numeroasele accidente mortale din acea perioadă. În total, dintre primele 11 accidente fatale petrecute în Formula 1, şapte au avut loc pe circuitul de la Indianapolis. Chiar dacă niciunul dintre acestea nu a implicat cu adevărat piloţi din ceea ce avea să devină cunoscut mai târziu ca Marele Circ, ele sunt contabilizate ca decese apărute în Campionatul Mondial de Formula 1.

CHET MILLER - 1953

Primul accident mortal în cadrul unui Mare Premiu de Formula 1 a avut loc chiar la Indianapolis în 1953. În antrenamentele premergătoare calificărilor, americanul Chet Miller în vârstă de 50 de ani a pierdut controlul volanului monopostului Novi Special şi a lovit zidul de ciment cu 160 km/h. Nu a avut nicio şansă de supravieţuire, însă cel puţin decesul său a fost unul mai puţin misterios decât cel suferit de Carl Scarborough la finalul cursei.

Din cauza temperaturilor de 37 de grade Celsius în aer şi 54 de grade Celsius la nivelul pistei, mai mulţi piloţi au avut nevoie să fie înlocuiţi pe parcursul cursei şi să solicite îngrijiri medicale, însă Scarborough nu a mai putut fi salvat şi a încetat din viaţă din cauza caniculei.

MANNY AYULO - 1955

În antrenamentele oficiale pentru cursa din 1955 care au avut loc cu două săptămâni înainte de Marele Premiu, Manny Ayulo s-a izbit violent de un zid de beton şi, în urma rănilor severe, a încetat din viaţa a doua zi pe patul de spital. Cei care au ajuns primii la locul accidentului au constatat însă că americanul nu purtase centura de siguranţă care i-ar fi putut salva viaţa şi, în plus, avea buzunarele pline cu chei de maşină.

BILL VOKOVISH - 1955

Cursa care a urmat după 14 zile a consemnat probabil cel mai tragic accident pentru americani din perioada respectivă, cu atât mai mult cu cât a fost vorba despre Bill Vukovich. Cvasio-necunoscut în Europa, Vukovich câştigase precedentele doua curse de la Indianapolis şi era lider cea din 1955 în momentul în care a avut loc un accident în faţa sa. A încercat fără succes să evite impactul, însă maşina sa a sărit peste zidul de ciment, a aterizat pe nas şi a izbucnit în flăcări. Analizele ulterioare au indicat că americanul a murit instantaneu după ce şi-a rupt gâtul în momentul impactului cu solul.

KEITH ANDREWS - 1957

O soartă similară a avut doi ani mai târziu şi Keith Andrews. De data aceasta, incidentul s-a petrecut în antrenamentele desfăşurate cu două săptămâni înainte de cursa propriu-zisă, însă cauza a fost uşor diferită: americanul în vârstă de 37 de ani a lovit zidul de ciment cu o viteză de 219 km/h.

PAT O'CONNER - 1958

Un alt accident major a avut loc în primul tur al cursei de la Indianapolis din 1958, când nu mai puţin de 15 de maşini au fost prinse în acroşaje succesive. Cel mai ghinionist dintre ei a fost Pat O'Connor, a cărui maşină a fost catapultată peste cea a unui rival înainte de a izbucni în flăcări.

Pilotul care concura la volanul unui Kurtis Kraft nu a avut nicio şansă de supravieţuire, iar modul în care a încetat din viaţă a adus aminte fanilor de accidentul tragic al lui Vukovich din urmă cu trei ani. Amândoi au plecat în cursă de pe locul cinci la volanul unor maşini albastre cu numărul patru şi amândoi au fost implicaţi într-un accident colectiv în urma căruia maşinile au sărit unele peste altele şi au luat foc.

JERRY UNSER - 1959

Unul dintre cei 14 piloţi care scăpaseră fără răni grave din accidentul colectiv din 1958 a fost Jerry Unser. Norocul său nu a ţinut însă decât până la ediţia următoare a Marelui Premiu de la Indianapolis, iar americanul nici măcar nu a mai avut timp să ajungă pe grila de start. În cadrul unui test efectuat pentru cursă, Unser a pierdut controlul volanului, a lovit un zid de ciment şi, la revenirea pe pistă, a explodat în flăcări. A supravieţuit accidentului, însă a încetat din viaţa două săptămâni mai târziu din cauza arsurilor suferite.

BOB CORTNER - 1959

La numai două zile după dramaticul accident suferit de Unser, veteranul Bob Cortner a avut parte de, probabil, cel mai ciudat accident din perioada respectivă: acesta a suferit un grav accident după ce maşina sa a fost spulberată de o... puternică rafală de vânt! Pilotul avea să înceteze din viaţă în aceeaşi zi din cauza rănilor suferite.

CE A ÎNVĂŢAT FORMULA 1 DUPĂ ACESTE ACCIDENTE?

Chiar dacă la vremea respectivă piloţii care urcau în monoposturi erau conştienţi că riscă să nu rămână în viaţă până la finalul cursei, numărul accidentelor, generat în bună măsură şi de circuitul oval şi de zidul de ciment care înconjura pista, a reprezentat un factor important în decizia de a elimina această cursă din calendarul Formulei 1. S-a întâmplat după ediţia din anul 1960, atât ca urmare a acestor incidente, cât şi din cauza problemelor logistice şi a faptului că un singur pilot de Formula 1 a concurat în cele 11 ediţii ale Marelui Premiu.

Şi totuşi, Formula 1 a învăţat ceva din această perioadă dramatică: după ce Unser a încetat din viaţa din cauza arsurilor suferite, a devenit obligatoriu ca piloţii să poarte combinezoane rezistente la foc. A fost una dintre primele măsuri de siguranţă pentru piloţi luate în Formula 1, însă aveau să mai treacă alţi 35 de ani şi alte 25 de accidente fatale înainte ca monoposturile să devină atât de sigure încât riscul unui accident mortal să fie redus la minim.