Test de anduranta Volvo V40 (2012-2016)

Dacă te-ai săturat de strămoşescul drum aglomerat de vară spre mare, nu mai vrei să dai de obiceiurile şi gunoaiele româneşti prin munţi şi vrei să-ţi petreci câteva zile în aer curat şi relaxare totală dublate de civilizaţie şi bun simţ, cea mai la îndemână destinaţie este Austria. În Alpii austrieci - care de obicei reprezintă destinaţia de iarnă preferată a schiorilor din întreaga Europă - se întâmplă lucruri fascinante vara. Atât de fascinante, încât după doar câteva ore petrecute pe iarbă în faţa unui lac la 1000 de metri devii alt om şi te relaxezi complet, uitând de grijile cotidiene de care te loveşti - vrei, nu vrei - la Bucureşti.

Am ales să plec pentru câteva zile din România din motivele enumerate mai sus. Acestea au fost dublate de curiozitatea de a scoate din ritmul normal maşina cu care v-am făcut cunoştinţă acum câteva săptămâni şi care ne va însoţi în următorii ani în redacţie. Volvo V40 ne-a însoţit astfel spre Alpi şi a ajuns pe roţi la 2700 de metri, stând astfel pentru câteva minute la o înălţime mai mare decât cea a celui mai înalt vârf din România. 

ROMÂNIA PĂRĂSITĂ

Am plecat din România într-o vineri după-amiază şi am ales - în special de dragul potenţialului fotografic - să mergem spre Arad ieşind din Bucureşti spre Craiova, apoi spre Drobeta Turnu Severin şi apoi, pe lângă Cazanele Dunării, spre Moldova Nouă. Aceasta din urmă este o zonă absolut superbă, dar care ne-a arătat încă o dată de ce turismul românesc se chinuie: dacă natura ne-a oferit peisaje absolut încântătoare, intrarea Dunării în ţară fiind un spectacol vizual fascinant, şoseaua care merge pe lângă fluviu se află într-o stare deplorabilă. Ai zone în care asfaltul este înlocuit cu macadam, însă există porţiuni de kilometri întregi în care şoseaua pare pur şi simplu bombardată, cu cratere care au pus la grea încercare suspensiile din fericire echilibrate ale lui V40. Am văzut încă o dată de ce în România este foarte puţin indicat un model sport cu suspensii dedicate şoselelor perfecte din vestul continentului şi am asistat trist şi resemnat la un exemplu de autodistrugere şi autosuficienţă a autorităţilor. Vorbesc de o zonă care are un potenţial turistic imens, dar care este lăsată să se distrugă impasibil. Păcat.

După ce timpul ne-a cam fost dat peste cap de zonele în care am rulat cu maximum 15 km/h, am ajuns în Ungaria, care a adus autostrada până în buza graniţei. E un soi de deget bătut peste obraz de vecinii noştri. De acolo am înnoptat la graniţa dintre Ungaria şi Austria, până acolo fiind mai mult decât fericit de faptul că maşina de test dispune de un sistem de cruise control extrem de uşor de folosit şi îndeajuns de inteligent încât să nu-ţi stoarcă nervii prin habitaclu atunci când ai nevoie extensivă de acesta.

RELAXARE ŞI MULT VERDE

A doua zi am plecat spre sudul Austriei şi am ajuns pentru câteva zile în provincia Kärnten, o zonă care contrastează puternic cu cea românească în ceea ce priveşte atenţia autorităţilor faţă de potenţialul turistic. E de ajuns să amintesc Lacul Worthersee - care găzduieşte anual celebra întâlnire a împătimiţilor Volkswagen, sau să priveşti câteva fotografii ale lacului Trattnigteich, o oază de relaxare aflată în mijlocul pădurii în care ne-am odihnit preţ de trei zile la umbra pinilor şi la buza apei. Apropo, dacă aveţi vreodată drum pe acolo, vă recomand cu cea mai mare căldură Landgasthof Trattnig, un loc pe care l-am descoperit întâmplător dar în care eşti respectat, în care oamenii sunt fantastici şi care îţi oferă liniştea de care ai nevoie după un an de muncă.

VIAŢA LA 2700 DE METRI

După ce ne-am încărcat bateriile pe malul lacurilor din sudul Austriei ne-am îndreptat spre Grossglockner Hochalpenstrasse. Un nume lung şi complicat care ascunde în spate un alter ego al Transfăgărăşanului. O şosea fascinantă care traversează Alpii printre masive muntoase acoperite cu zăpadă chiar şi în mijlocul lui iulie. E o zonă cu adevărat ruptă din manualele de turism pe care am vizitat-o prima dată în călătoria noastră cu Astra GTC spre Salonul de la Paris, acum aproape un an.

După ce te îndrepţi spre munţi şi începi să urci uşor printre sate şi orăşele austriece care mustesc de verde crud, plăteşti 33 de euro pentru a putea să treci munţii. Apoi ajungi în rai. O şosea care şerpuieşte spre 2700 de metri şi care este flancată în stânga şi dreapta de munţi care ajung la 4000 de metri altitudine. Peisajele excepţionale şi un asfalt impecabil au fost dublate de temperatura perfectă - undeva pe la 17 grade - şi de un cer perfect senin, astfel că V40 s-a ales cu câteva zeci de fotografii de colecţie. Apropo de asta, plecăciuni austriecilor care au decis să inventeze alveole şi parcări din 300 în 300 de metri. Nu eşti obligat, astfel, să te înghesui în trei-patru zone în care oprirea este permisă, iar şedinţa foto poate fi realizată fără probleme şi fără a fi deranjat de nimeni. 

După ce faci o vizită pe Edelweiss Spitze, cel mai înalt punct în care poate ajunge maşina, îţi cumperi câteva suveniruri şi începi să cobori spre cealaltă parte a muntelui, către Zell am See şi Kaprun, staţiuni care iarna mustesc de turişti şi care au învăţat să se adapteze cerinţelor turismului de vară.

V40 D2: PORTBAGAJ MODEST, CONSUM DE TOP

Maşina s-a comportant ireproşabil pe cei 3000 de kilometri ai excursiei noastre. Practic, singura problemă reală pe care am resimţit-o este cea a portbagajului destul de restrâns ca volum. Noi am fost doi şi am reuşit să împărţim perfect cei 335 de litri din zona destinată bagajelor, însă probabil că o familie cu un copil mai mare sau cu doi copii va avea probleme de adaptare la spaţiul redus. În rest, motorul diesel de 1.6 litri şi 115 CP ne-a adus înapoi cu o medie de fix 5.0 litri/100 km, cifră pe care computerul de bord a afişat-o încă de la sosirea în Austria şi care nu a variat ulterior deloc pe tot parcursul drumului de întoarcere. 

Unul dintre marile semne de întrebare era legat de modul în care se comportă motorul de 115 CP la sarcină. Am reuşit să îi prind "sweet spot"-ul pe urcarea de pe Grossglockner, iar treptele a doua, a treia şi parţial a patra reprezintă vitezele "de fugă", mai ales dacă înveţi să rămâi în turaţii undeva pe la 3000-3500 rpm. Nu vorbim de vreo maşină sport, să ne înţelegem, însă V40 D2 îţi oferă îndeajuns de mult zvâc pentru a nu suferi în caz de nevoie, fie că e vorba de urcare sau de depăşire. 

Dar despre motorizarea modelului nostru şi despre transmisie vom vorbi pe larg în episodul următor, în care vom analiza ce avem sub capota lui V40. Pentru că după un material de relaxare trebuie să intrăm puţin în zona tehnică. Până atunci, aşteptăm - ca de obicei - întrebările şi sugestiile voastre în secţiunea de comentarii de mai jos.