Test de anduranta Renault Latitude (2011-2014)

Au trecut trei săptămâni de când Renault Latitude a intrat în garajul nostru. Trei săptămâni în care ne-am obişnuit deja cu cea mai mare maşină din portofoliul Renault, chiar dacă nu am învârtit-o decât prin oraş. Dinadins. Pentru a înţelege aşa cum trebuie maşina produsă de marca franceză, ne supunem pe noi înşine la cazne pe care de obicei nu le-am ataca. Iar cel mai bun exemplu este provocarea de a merge în primele săptămâni ale testului cu o maşină de aproape cinci metri lungime printr-un oraş foarte aglomerat, care aşteaptă zăpada, goleşte magazinele în avancronica unui Crăciun anunţat şi nu ştie când a citit ultima dată Codul Rutier.

PRIMA IMPRESIE: LATITUDE E MARE

Cinci metri. 4.9 metri, mai exact. Cifre care nu anunţă o maşină care să se potrivească într-un oraş european. Din fericire, Bucureştiul este un oraş european exclusiv geografic şi eventual politic deocamdată, astfel că peisajul traficului nu te lasă să te simţi ca nuca-n perete. Avem sedanuri mari pentru că sunt iubite de cei care vor să epateze, avem SUV-uri mari din aceleaşi considerente, avem în general maşini care se amestecă pe stradă cu cele mici, astfel că apariţia unui Renault mare nu este nici ciudată, nici ieşită din context. Deci, cel puţin din punct de vedere estetic, un Renault Latitude alb de segment mediu spre mare ca dimensiuni nu reprezintă un barbarism care să strice arhitectura traficului urban bucureştean.

Problema e că trebuie să uiţi de locurile de parcare pe care, în mod normal, le-ai fi atacat fără probleme. Maşina intră, nu e asta o problemă, ajutată de senzorii de parcare şi mai ales de camera pentru marşarier, elemente care nu au motive să lipsească din dotările unei maşini civilizate în 2012.

Pe de altă parte, m-am bucurat de portbagaj atunci când am avut de dus acasă două fotolii-puf imense care au încăput fără probleme în hăul care se deschide în spate. Sau când Dragoş a avut de dus un pachet destul de voluminos de la Ikea (de 189 de centimetri lungime), rabatând bancheta. E adevărat că o deschidere de tip hayon ar fi facilitat încărcarea, dar să dăm sedanului ce-i al sedanului. 

SUSPENSII ULTRA-CONFORTABILE, DIRECŢIE IMPRECISĂ

Suspensiile şi direcţia - elemente despre care simt că vom mai discuta aici - sunt ciudate, dar excelente în oraş. Parţial. Şi spun "parţial" pentru că direcţia nu-ţi oferă feedback-ul normal, pare mult prea asistată şi ai nevoie de timp să te obişnuieşti cu ea. Suspensiile - foarte moi, orientate exclusiv spre confort, sunt însă mană cerească într-un oraş în care gropile de câţiva centimetri stau ascunse în bălţile formate după ploile din decembrie sau în care liniile de tramvai îţi cer nervi şi rinichi tari. Nu simţi aproape nimic nici măcar sonor. Vom vedea însă în continuare ce se va întâmpla atunci când vom scoate maşina din oraş.

MOTOR ŞI CUTIE: AŞTEPTÂND ŞOSELELE

Motorul are 175 de cai putere, dar cutia automată nu îi lasă să se exprime la adevărata lor valoare în oraş. E adevărat, nu prea ai nici ocazii de a vedea la lucru asta.

Un alt punct forte al lui Latitude 2.0 dCi: este un model diesel care reuşeşte să încălzească în timp record habitaclul. Rar am mai întâlnit dieseluri care să se mişte atât de rapid la capitolul ăsta, iar avantajul este clar în dimineţile şi serile care se învârt în jur de zero grade. Nu mai vorbesc de încălzirea în scaune, pentru care un inginer, undeva prin anii '80, ar fi trebuit să primească un bonus gras.