Gustul hiperfericirii

E după-amiaza unei zile ca oricare alta de mijloc de aprilie. E patru și ceva, iar termometrul electronic pe care-l văd pe perete arată 21 de grade Celsius. E o primăvară verde în care oamenii se bucură de fiecare moment petrecut în afara zăpezilor care ne-au încetinit viața în ultimele câteva luni. Deși pare o zi ca oricare alta, una banală și fără accente poetice, mă aflu într-una dintre boxele circuitului maghiar Hungaroring și tocmai am luat parte la una dintre experiențele vieții. E o poveste pe care o s-o dau mai departe de fiecare dată când voi avea ocazia și pe care o voi împărți cui dorește s-o asculte.

POVESTE FĂRĂ CUVINTE

E al naibii de greu să începi povestea unei zile precum a fost cea care stă să se încheie. Aștept o mașină care mă va duce la aeroportul din Budapesta, iar de acolo voi lua un avion care mă va arunca în București. Și de mâine voi reintra în ritmul normal. Acum, însă, am în față poarta rabatabilă a uneia dintre boxele celui mai cunoscut circuit de viteză din estul Europei, stau la răcoarea unei boxe prin care o dată pe an pășesc numele mari ale Formulei 1, iar afară, la câțiva pași, e animație și sunt mașini. Multe mașini care se odihnesc. În imediata apropiere stă un Porsche Panamera Turbo, iar în plan secund, despărțit de Panamera de marcajele care delimitează locul în care opresc la boxe monoposturile de Formula 1, stă un Porsche Cayman. Undeva acolo, afară, se mai află câteva exemplare Boxster, câteva Cayenne-uri și, normal, o serie de bucăți din sărbătoritul zilei: 911. Atmosfera e acum relaxată, iar mirosul de anvelope și de frâne care au văzut moartea cu ochii s-a risipit de ceva vreme. Totuși, câțiva jurnaliști s-au abonat la fotograful oficial al evenimentului pentru o serie de imagini personalizate pe circuit. Motoarele se mai aud ușor în fundal, rare ca o briză răcoroasă care te lovește din când în când pe malul mării. 

M-am trezit azi dimineață undeva în centrul Budapestei, iar de pe geamul camerei de hotel am văzut Dunărea mângâiată de un soare care prindea curaj. Au urmat un mic dejun simplu, o omletă și un croissant, și un drum cu autocarul spre circuitul pe care Nigel Mansell, Ayrton Senna, Damon Hill, Michael Schumacher, Fernando Alonso și Jenson Button semnau curse memorabile, pline de povești fascinante care fac parte astăzi din coloana vertebrală a unui sport iubit în toată lumea. După câțiva kilometri pe autostradă faci dreapta și ești întâmpinat de o inscripție de câţiva metri buni lățime care te anunță că ești gata să întri pe poarta principală a casei motorsportului maghiar. Te trece instantaneu un fior și-ți amintești cum vedeai cursele alea nebune pe televizorul alb-negru de acasă, îți trec prin minte revelațiile pe care le-ai avut când ai trecut pe color și ai văzut pentru prima dată grafica dominată de culoarea galbenă. Neclară, cețoasă, dar pe care o vedeai aur curat. Momentele alea în care Hill câștiga prima sa cursă, undeva prin 1993 cu Williams.

Fac ochii mari și-mi amintesc de ce-s aici. Undeva după porțile astea pe care le văd în față, la câțiva metri, se află linia boxelor. Împânzită de fire, cabluri, urme de frâne, miros de benzină și de mecanici în timpul unei curse de Formula 1, acum e liniștită. Deocamdată. Pentru că acolo, încălecând ordonat liniile peste care nu se trece decât cu milioane de permise şi legitimaţii în timpul unei curse, se află 20 de mașini care așteaptă să ne facă cunoștință cu cele 16 viraje ale Hungaroring-ului.

Cinci Cayenne, cinci Panamera, cinci Boxster și Cayman, plus cinci versiuni de toate genurile ale lui 911. Suntem la Porsche World Roadshow și pentru câteva ore avem acces la ce-i mai bun în ograda Porsche în materie de dinamică într-un context din care lipsesc poliția, traficul, sensul opus și liniile continue. 

VORBELE CARE NU S-AU SPUS NICIODATĂ

Ar trebui să continuu cu povestea tururilor. Sau, dacă ar fi să repet ca un robot ceea ce ni s-a povestit în scurtele ședințe de grup ale instuctorilor tocmiți să ne (re)învețe întreaga plajă de elemente necesare pentru a supraviețui zilei, de la modul în care se ține volanul până la cum se negociază celebra șicană a circuitului maghiar, ar trebui să înșir multe date tehnice și multe nume de versiuni ale modelelor Porsche prezente la eveniment în postura de actori principali. N-o s-o fac. pentru că am mai făcut-o și cu alte ocazii și pentru că ați fi la fel de atenți precum e un copil căruia îi sunt citite instrucțiunile de folosire ale unei jucării pe care a visat-o ani la rândul și pe care a primit-o în sfârșit într-o seară caldă de Crăciun, lângă brad. 

Miroase a zgomot de motoare, iar atunci când apeși accelerația până la capăt simți că în tine lucrează mulți pitici mici-mici care îți izbesc creierul de cutia craniană și care îți împing coloana vertebrală în scaunele alea perfecte. Schimbi mașinile cu o frenezie care pare necontrolată, dar care urmează niște tipare matematice în mintea instructorilor Porsche veniți special pentru acest eveniment din Germania sau Ungaria. Înveți pe rând virajele circuitului. Primul e un ac de păr înaintea căruia frânezi diferit, în funcție de mașina pe care o conduci. Un 911, de exemplu, se oprește mult - logic - mai repede și mult mai ușor decât un Cayenne sau un Panamera, chiar și dacă acestea din urmă sunt construite pe șasiuri sport, special destinate circuitului. Un Boxster este mult mai ușor și mai manevrabil, deci trasele sunt ușor diferite. Un Cayenne GTS cu frâne ceramice răspunde la apăsarea pedalei instantaneu, pe când unul cu frâne normale are nevoie de câțiva metri în plus. Panamera e un sedan confortabil care însă reușește să-și apese roțile pe circuit la nevoie surprinzător de bine, chiar dacă cu câteva fracțiuni de secundă înainte, pe când ai început să apeși pedala, aveai impresia că te vei opri în panourile de pe marginea circuitului.

PICĂTURA, STRIGĂTUL, PLĂCEREA

Sunt povești pe care le-ați mai auzit. Ce n-ați auzit niciodată este însă povestea picăturii de pe spatele gâtului care îți curge pe nesimțite pe spate și pe care o conștientizezi doar atunci când, în ultimul viraj al circuitului, încerci să te așezi mai bine pe scaunul care te lipește de volan. Picătura asta este definiția plăcerii reale, e ca scena aia dintr-un film de acțiune în care personajul feminin își înfige unghiile din plăcere în spatele eroului principal într-o cameră de hotel, noaptea, într-o lumină difuză. N-ai auzit povestea regretului pe care îl ai atunci când ești în treapta a doua după un viraj lent cu Porsche 911 și ratezi punctul în care trebuie să începi să accelerezi pentru a tăia perfect virajul rapid de dreapta care se cască în fața ta. Sau din contra, plăcerea nebună pe care o simți când în sfârșit, după câteva tururi bune, ai curajul de a nu pișca frâna în virajul ăla de stânga pe care acum l-ai luat perfect, la câțiva milimetri de vibrator, cu accelerația la podea. Seamănă cu plăcerea pe care o ai când muști dintr-un măr perfect care musteşte de gust sau când bei o gură de apă din fântâna bunicilor într-o zi de vară în care soarele te-a prăjit fără să se oprească.

Ești una cu asfaltul. Înțelegi că strigătul roților în viraje este unul care frizează plăcerea și durerea în același timp. Reușești să vezi cum, cocoțat într-un Cayenne de 550 de cai putere, apreciezi mult mai bine profilul virajului care urmează, dar, cu toate astea, înţelegi că nu o să simți niciodată acea "șină" pe care stă un 911 când ai urcat perfect pe respectivul viraj. Și, după 15-20 de tururi pe circuit, îți dai seama că, involuntar, ai învățat înlănțuirea virajelor și că poți să desenezi un Hungaroring pocit pe o hârtie albă cu ochii închiși. Apoi vii repede la boxe și, în pauza de prânz, îți tai mâncarea din meniu pentru că dedici minute bune analizei turului de pole pe care l-a făcut Michael Schumacher în 2005. Zâmbeşti dulce-acrişor constatând că lucrurile arată diferit într-un monopost de Formula 1.

FINAL DE VIS

Pe măsură ce trece timpul, înţelegi că ziua se apropie de final, iar sentimentul necontrolat de fascinaţie se concentrează. Încerci să faci cât mai multe în cât mai scurt timp. Când eşti anunţat că mai sunt 10 minute din tururile ghidate de instructor rişti şi laşi deoparte garda, ca la box. Croşeele şi uppercut-urile sunt înlocuite însă de drifturi şi încălcări voluntare ale limitelor. Hungaroringul, circuitul unei ţări plate, este desenat - cumva paradoxal - într-o semidepresiune între dealuri. Iar asta înseamnă că ai viraje în coborâre pe care le iei orbeşte, fără a vedea cum continuă limba de asfalt. Acolo se întâmplă minuni. Artificii. Ruperi de ritm şi provocări fizice. G-uri date peste cap şi lovituri după ceafă cu ajutorul unor pumni invizibili. Acolo simţi că ziua ta a fost de fapt luminată de o cireaşă enormă care a finisat tortul zilei pregătit de patiseri germani cee de 50 de ani încoace transformă liniile simple în modă pret-à-porter.

După ce cobori din rollercoaster-ul de sentimente care te-a azvârlit în pereţii limitelor pilotajului maşinilor de stradă pentru şapte ore, creierul îţi este zdrobit de întrebări care acum câteva ore nu aveau rost. De exemplu, te gândeşti involuntar la ce se întâmplă cu asfaltul ăsta perfect când cade noaptea deasupra Hungaroring-ului. Şi simţi cum zgomotul motoarelor şi vibraţia sunetului animă orice formă de viaţă care-şi duce traiul în pădurile şi pe dealurile din jur. Ai impresia, ca-ntr-o poveste, că miliarde de insecte şi de animale de pădure îşi rezervă o perioadă numai a lor pentru a simţi şi ele ce simt oamenii când au şansa de a sta la volanul unor monştri sacri ai industriei auto. Ştiu, sună ca-n poveştile lui Topârceanu, cel care ne-a luminat copilăria cu versuri care au montat termenul "personificare" în mintea tuturor celor care au tocit cărţile de limba română pe birourile scorojite ale şcolilor. Dar poate tocmai de-aici şi legătura. Surprinsă perfect de motto-ul pe care Porsche l-a aşezat strategic pe un poster de câţiva metri pătraţi în care un 911 îşi croia drum prin Alpi.

Stop dreaming. Start driving.