Amintiri din vacanţa de iarnă: maşini colorate, zăpadă lipsă, jeg pe şosele

Vacanţa de iarnă! O pauză binemeritată de două săptămâni în care fiecare membru al redacţiei se îndreptă către familie şi oraşul natal. Şi, ca de obicei, o mică flotă de maşini de test ne-a însoţit în această vacanţă. Alături de noi au fost Renault Captur 1.2 TCe, Nissan Juke, noua Mazda3 în două variante de caroserie şi deja celebrul Volvo V40 D2, aflat în test de anduranţă deja de aproape un an. Fiecare dintre noi şi-a ales bolidul şi dus a fost. Sau rămas. Pentru cei care au ales să nu plece din Bucureşti.

Bogdan şi Nissan Juke

Moş Crăciun a îmbrăcat alte haine anul acesta. Cel puţin în cazul meu, unde a dat roşul pe negru şi albul pe portocaliu. Şi sania fermecată pe un Rudolf care a renunţat la nasul roşu în schimbul unor ochi mari, bulbucaţi, cu ochelari portocalii, aşa cum numai Nissan Juke ştie să poarte.

Între mine şi renul meu s-a creat repede o legătură specială. Cum să nu-l placi? În fond este etalonul segmentului, pionierul SUV-urilor subcompacte. „Bosul boşilor”, aşa cum spun băieţii de la spălătorie, cărora chiar şi micul Juke le-a inspirat ideea de SUV. Asta ne arată că, în ciuda cârcotelilor noastre jurnalistice legate de capacităţi off-road, Juke este un SUV. Oricât de dement ar arăta.

Deşi sărbătorile au fost lipsite de zăpadă, Rudolf-ul japonez a tras cu brio sania pe o distanţă de 1300 de kilometri. Am galopat prin oraşele ţării ajutaţi de o vedetă. Ceva cam zgomotoasă în dimineţile reci, dar deloc pretenţioasă când vine vorba despre alimentaţie. Dieselul 1.5 dCi, unul dintre cele mai vândute motoare din lume, nu a făcut mofturi. A alergat din greu, ba la deal, ba la vale, ba la poze, ba la evenimente, aşa cum îi stă bine unei vedete. Şi pentru asta nu a cerut decât 4.8 litri/100 de kilometri.

Chiar dacă sărbătorile au fost mai degrabă primăvăratice şi nu de iarnă, s-au găsit condiţii meteo potrivnice pe la Întorsura Buzăului, unde Juke s-a luptat din greu cu aderenţa scăzută pentru a păstra trasa ideală. Poate că un sistem 4x4 nu ar fi prisosit până la urmă.

Şi tot condiţiile meteo ne-au dat de înţeles că japonezii mai trebuie să lucreze puţin la ergonomie. Pentru că am scotocit după butoanele de încălzire a scaunelor mai ceva decât în scorbura pupezei din tei. Ele sunt amplasate undeva între cele două scaune ale pasagerilor faţă, în spatele frânei de mână şi sub cotiera mobilă.

Şi, dacă tot a fost sărbătoare, şi românul a înghesuit căţel şi purcel pentru un ospăţ cât mai mare, trebuie să precizez că cei 251 de litri găsiţi în portbagajul lui Juke reprezintă foarte puţin. Mai ales înainte de Crăciun sau Anul Nou.

Era să uit... designul. Întreaga maşină e o vedetă. Mai are rost să vă zic câţi copii şi-au sucit gâtul la apariţia ei, contemplând portocaliul cu cel mai sincer „WOW” pe care l-ar putea exprima cineva vreodată?

Dragoş şi Renault Captur

Dacă Bogdan a ales un Juke negru-portocaliu, la mine a ajuns fratele său în culori inversate. Adică un Captur portocaliu-negru, lucru care a născut o şedinţă foto ad-hoc foarte colorată. Am rămas pe Captur pentru că acest model mi-a atras atenţia încă de la lansare. Am avut ocazia să merg cu noul Clio în mai multe variante şi am apreciat noul model de clasă mică al constructorului francez. Captur este un fel de Clio crossover şi am vrut să văd cum mă împac cu acest model în oraş. Mai ales că avem de-a face cu un crossover foarte compact dotat cu motor pe benzină cu cilindree mică şi cutie automată cu două ambreiaje. 

După mai bine de două săptămâni alături de un Captur portocaliu, mă declar fan al acestui model. Este modern şi extrem de plăcut. Te obişnuieşti repede cu confortul oferit de cutia automată, garda la sol mai înaltă şi sistemul R-Link. Motorul de 120 CP este extrem de plăcut atunci când nu apeşi butonul Eco. Suficient de puternic pentru reprize satisfăcătoare şi cu un cuplu de  190 Nm disponibil de la 2.000 rpm, micul motor turbo este o alegere excelentă.

În ceea ce priveşte consumul de carburant, vă pot spune că Renault Captur consumă între 8 şi 10 litri/100 km în mediu urban, în funcţie de stilul de condus. În cele două săptămâni alături de Captur-ul portocaliu am parcurs 725 de kilometri, din care 200 au fost în afara oraşului. Un lucru observat de-a lungul distanţei parcurse este că acul indicatorului de combustibil are o dinamică interesantă.

Cu plinul făcut, acesta stă timp de 110 km nemişcat peste linia de sus a indicatorului. Apoi începe să coboare destul de hotărât spre jumătate. Dacă alimentezi când acul este la jumătate, în rezervor vor intra peste 28 de litri de benzină. Spre final, indicatorul este gradat mai fin, tocmai pentru a-ţi atrage atenţia că benzina este pe sfârşite. Sub sfert, becul de avertizare se aprinde însoţit de un piuit strident, iar autonomia dispare de pe ecranul computerului de bord. 

Un alt element extrem de plăcut este sistemul R-Link. Foarte uşor de controlat prin intermediul display-ului tactil, R-Link ne dă acces la sistemul de navigaţie ce foloseşte o platformă TomTom, multimedia (USB, radio sau card SD) şi internet. Te poţi conecta la mail, calendar Google, Twitter, informaţii meteo sau ştiri de la Mediafax sau Euronews. Toate acestea sunt aplicaţii care pot fi downloadate din R-Link store, exact ca în cazul unui smartphone. Gadgetul principal se îmbină perfect cu interiorul proaspăt dominat de culoarea portocalie. Torpedoul este de fapt un mare sertar, iar buzunarele din spătarele scaunelor au fost înlouite cu nişte şnururi portocalii. Nu mi-au plăcut în schimb stropitorile pentru parbriz. Jetul este mult prea slab şi direcţionat către partea de jos a parbrizului.

M-am despărţit cu greu de Captur-ul portocaliu. Este aproape ideal pentru uzul urban, dar se întinde cu plăcere şi la un drum mai lung. Este suficient de arătos şi nu arată la fel de trăznit ca fratele său, Nissan Juke, ceea ce este un lucru bun pentru gusturile celor mai conservatori. 

Sebastian şi Mazda3

Spre deosebire de colegii mei, eu n-am testat o maşină pe întreaga vacanţă de vară, ci două. Mai exact, am testat două Mazda3, una după alta. Întâi am petrecut şase zile cu un Mazda3 hatchback, pe care l-am înlocuit apoi cu un Mazda3 Sedan. Însă vă voi vorbi doar despre berlină în acest segment, cu toate că veţi putea citi ambele teste în rubrica specială de pe Automarket în viitorul apropiat.

La fel ca Dragoş, vacanţa mea de iarnă s-a concentrat în Bucureşti şi în zonele adiacente. Am petrecut peste 700 de kilometri la bordul celor două modele Mazda, aproximativ 400 dintre aceştia fiind derulaţi la volanul versiunii entry-level din gama Mazda3 Sedan. Încă de când m-am urcat la volan, mi s-a făcut dor de hatchback-ul pe care tocmai îl părăsisem. Nu mă deranja în vreun fel portbagajul mai mare şi nici culoarea, însă am resimţit în mod special lipsa a trei elemente cu care mă obişnuise nivelul de echipare de top al gamei Mazda3, regăsit la hatchback: sistemul de acces fără cheie, head-up display-ul şi scaunele încălzite. Deci, dacă vă orientaţi spre un Mazda, nu uitaţi să treceţi pe listă aceste elemente foarte utile iarna şi nu numai.

Versiunea entry-level a lui Mazda3 Sedan m-a pus în faţa motorizării de bază, un "benzinar" aspirat de 1.5 litri şi 100 CP. Întâlnirea cu aceasta a venit după aproape o săptămână cu al doilea motor pe benzină din gamă, unitatea de 2.0 litri şi 120 CP. De altfel, strategia celor de la Mazda în privinţa motorizărilor lui Mazda3 mi se pare cel puţin ciudată: se pleacă de la 1.5 litri şi 100 CP ca apoi să se ajungă la 120 CP şi 2.0 litri. Motorizările turbo pe benzină nu există în această gamă, contrar tendinţelor din industrie.

Temperaturile scăzute din Capitală mi-au jucat feste, funcţionarea sistemului i-Stop fiind adesea întreruptă de frig. Tocmai de aceea, consumul obţinut a fluctuat semnificativ, de la 5.1 litri la sută cu i-Stop activ şi cu trafic fluid, până la 7.3 litri la sută fără i-Stop şi cu trafic aglomerat. 

Propulsorul se descurcă destul de bine în viaţa de zi cu zi, cu toate că nu se poate mândri cu nivelul de cuplu motor asigurat de unităţile rivalilor echipate cu turbocompresoare. În raport cu predecesorul său, modelul impresionează prin calitatea materialelor de la interior, suspensia îmbunătăţită şi design-ul plăcut.

Mai multe despre Mazda3 Sedan veţi citi săptămâna viitoare, la secţiunea noastră de teste.

Mircea şi Volvo V40

Zloată. Jeg. Mult jeg şi multe spălătorii vizitate, plus mult lichid de parbriz. Cam ăsta e rezumatul celor două săptămâni de vacanţă cu Volvo V40. Ceea ce se poate observa cu ochiul liber în imaginile alăturate, unele deloc glamour.

Spre deosebire de colegii mei, care şi-au croit drumuri prin partea de sud a ţării înarmaţi cu maşini de test, eu mi-am petrecut sărbătorile de iarnă în nordul ţării şi în confortul maşinii care de câteva luni bune - s-a făcut deja aproape un an! - îmi stă alături la bine şi la rău. Este vorba despre Volvo V40 D2, maşina al cărei parcurs prin viaţă poate fi urmărit în testul de anduranţă din secţiunea dedicată.

Pentru că maşina era deja familiarizată cu aparatul foto profesionist al omului care realizază galeriile de imagini din testele noastre, am decis să nu mă agit şi să îi fac lui Volvo un test "uman", fotografiindu-l "neprofesionist" în mediul natural românesc al lunilor decembrie şi ianuarie. Aşa a intrat în poveste (şi în fotografii) zloata. Adică jegul care an de an roade încet şoselele şi vopseaua de pe maşinile noastre.

În nordul ţării ninsese pe la mijlocul lui decembrie, aşa că nu am găsit foarte uşor şosele uscate. Astfel, pe traseul Bucureşti-Bistriţa-Cluj Napoca-Turda-Bistriţa-Bucureşti am cheltuit mult mai mult decât mi-am propus şi plănuit pe lichid de parbriz.

Chiar dacă am plecat de la Bucureşti cu rezervorul de lichid plin - asta înseamnă puţin peste 5 litri în cazul lui Volvo V40 - şi cu un bidon suplimentar de "zeamă", am fost nevoit ca pe drum să apelez la bunăvoinţa benzinăriilor, care vând lichid de parbriz la preţ de fibră de carbon încrustată cu platină. În total am aruncat vreo 25 de litri de lichid în cei 1500 de kilometri parcurşi, adică un bidon mare la fiecare 300 de kilometri. Fără să fac exces de zel. 

Am observat însă că zloata îi învaţă pe români să se civilizeze în trafic. Se stă la distanţă de siguranţă de maşina din faţă pentru ca parbrizul să rămână curat cât mai mult, ceea ce înseamnă implicit faptul că manevrele bruşte de depăşire şi orice altă ieşire haotică din bandă sunt excluse. Ceea ce nu-i rău.

În final, după primul drum adevărat de iarnă la bordul lui V40, contorul consumului s-a oprit la 5.2 litri/100 km. Diferenţa faţă de consumul extraurban de vară este de +0.2 litri la fiecare sută de kilometri. Infim având în vedere faptul că, de această dată, căldura a funcţionat sănătos, încălzirea în scaune e literă de lege, parbrizul încălzit şi-a făcut treaba în dimineţile cu temperatură negativă, iar pornirea la rece pune motorul la cazne ceva mai mari decât de obicei. Evident, mai multe detalii vor veni în următoarea parte a testului dedicat.

În altă ordine de idei, dacă aveţi încă zile de vacanţă sau dacă vă plănuiţi o vacanţă de vară prin România, vă recomand cu mare căldură salina de la Turda, unul dintre puţinele locuri din România în care oamenii au creat lucruri cu adevărat fascinante.

Mergeţi pe mâna mea şi, dacă veţi fi dezamăgiţi, vă rambursez eu biletele de intrare. Da' trebuie să veniţi cu argumente solide!