FEATURE: De ce nu există numărul 13 pe monoposturile de Formula 1?

Înainte de începerea fiecărui sezon competiţional, FIA publică lista oficială a celor 24 de piloţi care vor reprezenta cele 12 echipe de pe grila de start, iar fiecare dintre ei primeşte un număr de ordine pentru a fi identificat mai uşor pe circuit şi în statisticile oficiale.

Începând din sezonul 1996, forul mondial a stabilit o regulă clară pentru numerotarea monoposturilor în funcţie de clasamentul constructorilor din sezonul precedent: câştigătorul titlului mondial primeşte numărul 1, coechipierul său primeşte numărul 2, iar toate celelalte echipe primesc următoarele două numere în ordinea în care au terminat sezonul anterior.

Teoretic, acest algoritm presupune că piloţii vor avea numere de la 1 la 24, însă întotdeauna cea mai slab poziţionată echipă va primi numerele 24 şi 25. Motivul? Echipa care termină sezonul precedent pe locul 7 nu primeşte niciodată numărul 13, din cauza celebrei superstiţii care spune că 13 este un număr cu ghinion.

Evident, nimeni nu a putut şi nu va putea vreodată să demonstreze că un simplu număr inscripţionat pe monopost l-ar fi impedicat în acest sezon pe Kamui Kobayashi să termine pe locul 4 în Marele Premiu al Germaniei, însă superstatiile par să fie mai puternice ca niciodată în Formula 1.

CUM A ÎNCEPUT TOTUL: DOUĂ ACCIDENTE FATALE ÎN ANII '20

Superstiţia numărului 13 nu a existat în sporturile cu motor de la început. În realitate, în primii ani de competiţii motorizate de la începutul secolului XX, numărul 13 era considerat a fi unul la fel ca oricare altul. Totul s-a schimbat însă într-un interval de numai câteva luni din cauza a două accidente fatale, într-o perioadă în care sporturile cu motor erau mortale la propriu.

Primul accident s-a petrecut la Marele Premiu San Sebastian din septembrie 1925, atunci când Paul Torchy, unul dintre piloţii echipei de uzină Delage, s-a izbit violent de un copac. Impactul a fost atât de puternic încât francezul nu a avut nicio şansă de surpravietuire.

În semn de omagiu, echipa Delage nu a revenit în sporturile cu motor decât în luna aprilie a anului următor, cu ocazia cursei de la Targa Florio din Sicilia.

De data aceasta, pilotul care a purtat numărul 13 a fost Giulio Masetti, iar italianul a avut un destin cel puţin la fel de tragic: monopostul a lovit un terasament şi s-a întors cu roţile în sus, strivindu-l pur şi simplu pe Masettti din cauza greutăţii.

În urma celor două accidente fatale, Automobile Club de France (omologul ACR-ului din România) a interzis utilizarea numărului 13 pe monoposturi, iar regula a fost ulterior aplicată în toate sporturile cu motor, inclusiv în Formula 1.

EXCEPŢIA DE LA REGULĂ: MOISES SOLANA, 1963

În istoria de peste 60 de ani, a existat o singură cursă în care unul dintre piloţi a utilizat numărul 13 pe monopost. Protagonistul a fost debutantul Moises Solana, care a ales acest număr cu ocazia Marelui Premiu al Mexicului din sezonul 1963 desfăşurat chiar în ţara sa natală.

Aflat la volanul unui monopost BRM, mexicanul a ocupat locul 11 în calificări şi a fost considerat clasat pe locul 11 în cursă, chiar dacă a abandonat cu opt tururi înainte de final din cauza unei defecţiuni la motor. Ulterior, Solana a mai concurat în alte şapte Mari Premii, însă nu a mai utilizat niciodată numărul 13 pe monopost.

O NOUĂ ÎNCERCARE: DIVINA GALICA, 1976

În mod irnic, au trecut alţi 13 ani înainte ca un alt monopost să aibă inscripţionat numărul 13. Totuşi, de data aceasta, acest amănunt inedit a fost trecut cu vederea din cauza faptului că la volan nu s-a urcat un bărbat, ci... o femeie! Divina Galica devenea doar a treia femeie care îşi încerca norocul în Formula 1 cu speranţa de a concura în Marele Premiu de la Brands Hatch.

Englezoaica s-a urcat la volanul unui Surtees-Ford, însă nu a fost suficient de rapidă în calificări pentru a obţine accesul pe grila de start în cursa de duminică, întrucât cu acea ocazie 30 piloţi luptau pentru cele 26 de locuri disponibile pentru cursă.

Ulterior, numărul 13 nu a mai fost folosit niciodată în Formula 1.

LUCRURI INEDITE DESPRE NUMERELE MONOPOSTURILOR DIN FORMULA 1

Absenţa numărului 13 de pe monoposturile de Formula 1 nu este singurul lucru inedit în privinţa numerelor de pe monoposturile de Formula 1. Dacă sistemul actual de numerotare pare unul banal, lucrurile erau complet diferite în primele decenii ale competiţiei. De exemplu, în primii ani ai Formulei 1 numerotarea monoposturilor se făcea prin tragere la sorţi sau în funcţie de ordinea în care echipele se înscriau la un anumit Mare Premiu.

Obligativitatea de a exista un monopost cu numărul 1 a apărut abia în anul 1969 (coincidenţă sau nu, este şi anul în care s-a născut Michael Schumacher), iar începând din 1973 echipele au avut posibilitatea de a-şi păstra numerele pe termen lung. De exemplu, pentru o bună perioadă de timp, Tyrrell a concurat doar cu numerele 3 şi 4, McLaren îşi alocase numerele 7 şi 8, iar Ferrari numerele 27 şi 28.

Cea mai amuzantă situaţie s-a petrecut în în sezonul 1990, când Alain Prost a cucerit titlul mondial cu McLaren, însă a plecat la Ferrari, astfel că Scuderia a fost obligată să renunţe la tradiţionalele numere 27 şi 28 în favoarea numerelor 1 şi 2. În schimb, numărul 27, acontat de Ferrari încă de pe vremea în care regretatul Giiles Villeneuve concura pentru echipă în anii '80, a intrat în posesia lui Ayrton Senna.

Un alt aspect inedit este că cel mai mare număr inscripţionat pe un monopost de Formula 1 a fost 136. Protagonistul a fost Rudolf Krause în Marele Premiu al Germaniei din 1952, ca urmare a deciziei organizatorilor ca toate monoposturile din toate competiţiile incluse în acel Grand Prix să aibă un număr unic, astfel că pentru Formula 1 au fost alocate numere începând cu 101.

Un alt caz notabil i-a avut ca protagonişti pe cei de la Tyrell, în momentul în care echipa a angajat doi piloţi japonezi. Întrucât în cultura japoneză numărul 4 aduce ghinion, Satoru Nakajima şi Ukyo Katayama au concurat amândoi cu numărul 3 din pură superstiţie.