Am vrut să-i spunem Transporter 3. Până la urmă, după ce Bogdan a dus un M5 la Sofia acum doi ani iar eu am mers într-un test de adio cu anterioara generaţie M3 Coupe până la Budapesta, era continuarea perfectă. Ar fi trebuit să fie o poveste pe câteva mii de kilometri în care o maşină este luată de la Bucureşti şi dusă la Salzburg de această dată. Un traseu clasic, bătut de generaţii de români care caută Vestul. O galerie foto în care strălucea maşina. Discuţii pe facebook. Încă o bornă atinsă. Şi atât.

Dar am vrut ca totul să fie special. Am vrut să nu trecem pe Transfăgărăşan în modul clasic. Am vrut să nu mai ajungem la Budapesta şi să vrem să ieşim cât mai repede din Ungaria. Şi am vrut să nu mizăm pe aceleaşi idei clasice ale unui drum prin Austria şi atât. Pentru asta ne-am pregătit din timp cu o hartă în mână, cu idei care mai de care mai nebune şi cu sfaturi de la fotografi maghiari şi austrieci care ştiu – evident – zone pe care turiştii “normali” le cunosc prea puţin la adevărata lor valoare.

Scopul: căutăm fotografia perfectă. Aveam maşina perfectă pentru asta, aveam locurile pregătite şi aveam încă ceva ce de obicei ne lipseşte în viaţa de zi cu zi: timp pentru a descoperi unghiuri, lumini, cadre şi mai ales contexte fantastice. Am căutat, cu toate riscurile şi eforturile de care am dispus timp de 5 zile, să producem acele fotografii care te fac să rămâi mut de uimire, pe care să le priveşti fermecat, care să te facă să te gândeşti că o maşină aşezată corect în peisaj poate fi o operă de artă reală.

Prima idee care-ţi trece prin cap atunci când te arunci într-un astfel de proiect este clasică: Transfăgărăşanul este spectaculos în sine, deci o călătorie pe acolo nu trebuie evitată. Ce faci însă când ştii că sute de fotografi au trecut deja pe acolo în contexte diferite, când deja recunoşti dintr-o simplă privire o fotografie de munte de pe celebra şosea românească şi când rişti să devii redundant cu fotografii în locuri pe care alţii le-au călcat deja chiar cu această maşină, care a fost adusă de BMW România special din Austria pentru o serie de teste cu cele mai importante publicaţii auto din România?

Răspunsul a venit rapid: urma să urcăm pe Transfăgărăşan într-una dintre ultimele seri ale lunii octombrie şi să înnoptăm într-un hotel aşezat la 10 kilometri de zona alpină.

Dimineaţa, cu noaptea-n cap, planul prevedea o urcare pe întuneric până aproape de tunelul care duce spre Bâlea Lac şi o oprire în aşteptarea răsăritului. Am studiat atent pe hartă, anterior, locurile în care am putea să prindem lumina de răsărit astfel încât cadrele să iasă perfect. Am identificat câteva zone excelente, în principiu în partea de sud a Transfăgărăşanului, astfel că nu ne rămânea decât să urcăm în maşină şi să plecăm. De aici, povestea zilei vine în fotografii.

Evident că niciun calcul de acasă nu s-a potrivit însă cu cel din târg. Deşi plănuiam să ajungem pe Transfăgărăşan pe lumină, am fost opriţi de un cârd de maşini nemişcate care au blocat centura Bucureştiului. O alternativă foarte puţin inspirată care ne-a ucis toate şansele. Am rămas însă fascinaţi de un apus colorat şi spectaculos.

Am ajuns în creierii unei seri întunecate pe Transfăgărăşan, iar odată cu lăsarea serii maşinile au început să se rărească pe drumul care ducea spre Vidraru. Când peste şosea s-a lăsat noaptea, întunericul greu a transformat drumul într-o vânătoare de viraje pe care mai degrabă le simţi decât le vezi.

Sus, pe barajul de la Vidraru, am profitat de linişte şi pustietate pentru o fotografie rapidă. Stând pe baraj în noaptea aia deasă, am simţit că mă acoperă un soi de frică rece. Ştiam că în stânga se întindea un lac imens, iar în dreapta e un hău. Nu se vedeau însă nici unul, nici celălalt. Şi atunci înţelegi cât eşti de mic în mijlocul naturii. Sentiment pe care urma să-l trăiesc şi a doua zi dis de dimineaţă.

După o noapte în care am dormit fantastic, cu aerul de munte reciclându-ne fiecare celulă, ne-am trezit la 5, iar la 5:30 eram deja în maşină, gata să parcurgem cei 10 kilometri care ne despărţeau de eşarfa de asfalt care începea să urce spre înălţimi.

Temperatura trecuse deja sub zero grade, astfel că am încercat să nu fim artişti într-o dimineaţă pustie şi am urcat încet, dar sigur spre vârf. Pe la 6, întunericul începea să se dilueze, iar lumina din orizont părea că ne va ajuta să ne îndeplinim visul unor cadre de top în lumina dimineţii. De sus, însă, dinspre vârfuri, norii au început să coboare, să se transforme în lapte şi să ne înghită.

Dintr-o dată, căutarea noastră de dimineaţă s-a transformat dintr-o poveste romantică într-una demnă de un thriller. Aveam decorul perfect, eram doi oameni singuri în mijlocul unei lumini lăptoase şi albastre, iar contextul începea să se devoaleze şi el: o şosea îngheţată, acoperită cu zăpadă aşternută în faţa unui monstru de 431 de cai putere cu tracţiune spate.

Am ezitat. Aşteptăm să coboare funinginea asta care venea dinspre vârf sau ne continuăm drumul spre Bâlea? Pentru că nu vedeam absolut nicio rază de lumină care să răzbată norii din ce în ce mai groşi, am decis să mergem încet spre cel mai lung tunel de pe Transfăgărăşan. Am descoperit între timp că suntem fericiţii posesori ai două lozuri câştigătoare. Unul: suntem pe Transfăgărăşan cu o maşină de câteva sute de cai să facem fotografii într-un peisaj apocaliptic, lucru care se întâmplă foarte rar spre deloc. Al doilea: nu există nimeni în jurul nostru, astfel că avem tot timpul din lume pentru a cadra perfect.

Ne apropiem uşor de tunelul care leagă simbolic Ardealul de Muntenia şi zăpada e din ce în ce mai groasă pe şosea. De fapt, ceea ce vedeţi e o mâzgă foarte alunecoasă în care gheaţa, zăpada şi apa se amestecă pentru a forma o peliculă dureros de alunecoasă chiar şi pentru picioare. Partea bună este că vântul era inexistent, chiar dacă la contactul cu aerul simţeai doar că frigul îţi intră în organe prin fiecare părticică de piele lăsată liberă.

După câteva viraje luate pe ceea ce piloţii din motorsport numesc trasa ideală, am ajuns în vârf. Tunelul e de obicei una dintre cele mai reci experienţe pe care le ai pe Transfăgărăşan. E rece, umed, igrasios şi neprimitor. De această dată, după ce am lăsat în spate atmosfera de thriller şi am intrat sub munte, mi s-a părut că păşesc într-o casă caldă, dulce şi prietenoasă. Iar în faţă, în gura care ducea spre partea nordică, şoseaua era acoperită de zăpadă serioasă. Din fericire, autorităţile au avut inspiraţia de a arunca în avans nişte nisip şi sare pe asfalt, iar “safe spot”-urile, aşa cum le-am denumit instantaneu, se vedeau cu ochiul liber.

Am început să ne obişnuim uşor cu senzaţiile ciudate şi amestecate pe care le ai într-un astfel de context pe Transfăgărăşan. E o experienţă care transcende şi care se apropie de ceea ce dicţionarele explică prin termenul postapocaliptic. Efectiv te simţi ca-ntr-o poveste în care omenirea a dispărut, în care natura a preluat conducerea şi în care nu te afli la mâna acesteia. Eşti infim, eşti mic, eşti neajutorat. Totuşi, în nebunia asta glacială şi înfiorătoare, reuşeşti să îţi păstrezi câteva clipe pentru tine şi să admiri ce e în jur.

“Studiourile Româniafilm prezintă…”. Aşa începeau multe dintre filmele vechi pe care am apucat să le văd în cinema prin anii ’90. Nu cred că există turist îndrăgostit de munte în lumea asta care să nu-şi dorească să facă parte dintr-un film asemănător cu ceea ce am trăit noi pe Transfăgărăşan. Oricât de înspăimântătoare şi sinistră ar fi scena, piesa pusă în joc te atrage aproape misterios.

Spre Sibiu se vede lumina zilei. Undeva, în raiul maşinilor cu tracţiune spate, această sucesiune de intensităţi este aşezată în cui fix lângă intrare.

Ignoraţi paşii aproape stângaci ai lui M4 pe patinoarul Transfăgărăşan. Cu o trasă perfectă în viraje, îţi dai seama imediat că pe coborâre pari mai mult un ciclist din Turul Franţei decât un pilot de maşini sportive pe circuit. Mai rămânea doar să punem genunchiul jos pentru echilibru.

Senzaţia pe care o ai coborând de sus în aceste condiţii este una de viteză mare, însă fiecare kilometru pe oră în plus înseamnă câţiva metri adiţionali la frânare atunci când aderenţa e aproape zero. Ceva mai jos, către zona împădurită care dă în Drumul Naţional Sibiu-Braşov, ne-am întors încă o dată cu faţa spre iadul alb prin care am trecut. Mi-am dat seama că, dacă am fi întârziat urcarea cu o oră, nu am mai fi mers niciodată acolo, sus. Şi am fi pierdut una dintre cele mai înfiorătoare experienţe din viaţa noastră. În sens pozitiv, dacă o exista aşa ceva…

Am coborât! Suntem jos, iar norii care acopereau munţii se joacă încă în orizont într-un soi de dans neclar. De aici, zona Munţilor Făgăraş pare spectaculoasă. De acolo, de sus, părea ireală. Unul dintre cele mai frumoase cadre ale zilei. În dreapta avem munţii şi smoala cenuşie care îi acoperă, iar în stânga avem cerul senin pe care l-am descoperit ulterior spre Sibiu. O dihotomie perfectă într-o dimineaţă fantastică de octombrie.

 

Aproape fantastic, ne aflăm la doar câţiva kilometri de locul în care Hitchcock putea să tragă scene întregi din filmele sale. Pe jos e uscat, şoseaua e perfectă, dar suntem încă apăsaţi de experienţă. Pentru câţiva kilometri buni, tăcem şi rulăm.

În sfârșit, aşa arată Sibiul într-o dimineaţă ca oricare alta din octombrie. E un calm, o pace tihnită aproape mistică pe care o apropii de suflet şi care te face să te simţi altfel atunci când îţi bei cafeaua sau ceaiul de dimineaţă.

Nu cred că există turist îndrăgostit de munte în lumea asta care să nu-şi dorească să facă parte dintr-un film asemănător cu ceea ce am trăit noi pe Transfăgărăşan.