Priveam în gol la scenă. Pe fundal era un murmur continuu. Sau poate era doar imaginația mea, care nu se dezlipise încă de vuietul halelor ticsite cu premierele Salonului Auto de la Frankfurt. Aterizasem de la un concert al mașinilor care miros a plastic nou la concertul unei viori de acum 300 de ani. Remus e deja în transă, iar vioara lui răsună în cupola monumentală a Ateneului. „Ce naiba îl întreb eu pe omul ăsta?” e tot ce răsună în cupola mea craniană, intimidată de interviul programat a doua zi cu un om care comunică prin note muzicale și, potrivit surselor mele, mai iubește și mașinile vechi.
Ușor, ușor m-am relaxat. Nu la fel de mult ca oamenii de pe scaunele de lângă mine: îmbibați parcă în aracet, începeau acum să se înmoaie și să picotească pe notele înalte ale marelui Enescu.
O mașină clasică este specială în primul rând în ochii celui care o deține. Iar mașina mea e o punte între ceea ce am fost și ce sunt.
Tânărul violonist gălățean
Remus Azoiței s-a născut în 1971 la Galați. Începea să cânte la vioară la scurt timp după ce învăța să meargă în picioare și la 8 ani debuta alături de orchestra simfonică a urbei natale. Dovedește talent și începe să-și treacă în cont premii importante la concursuri naționale.
Este imboldul care îi face pe părinți să se mute cu tot cu Remus la București, nucleul talentelor muzicale în perioada comunistă. Începutul a fost greu. Puștiul de 13 ani și părinții lui, care abandonaseră locurile de muncă și rudele din Galați, au locuit într-o garsonieră insalubră de la marginea capitalei. Remus s-a acomodat însă repede în băncile liceului George Enescu, iar familia a reușit să se mute într-un apartament cu două camere. Urmează Conservatorul și, din 1995, începe marea călătorie în elita muzicii clasice.
Studiază la New York, la un fel de Rolls Royce al școlilor de muzică la nivel mondial: Juilliard School
Treptat, puștiul gălățean care venea în București însoțit doar de vioară și de părinți începea să cunoască lumea. Londra, New York, Berlin, Tokyo, Madrid și alte orașe importante în care se desfășoară festivaluri de muzică ajungeau să-l cunoască pe Remus Azoiței și să-l primească cu aplauze. Acum e stabilit la Londra, unde este recunoscut ca fiind primul profesor român al Academiei Regale de Muzică. De altfel, atunci când a obținut postul, pe la 31 de ani, era cel mai tânăr profesor din istoria de 200 de ani a Academiei Regale.
Nici în România nu s-a îndepărtat de regalitate. „Am o colaborare permanentă cu Casa Regală a României. Simt că sunt artistul lor preferat și am fost alături de ei în momente bune sau mai puțin bune”.
După concertul sorbit cu o seară înainte, sunt față în față cu Remus Azoiței. Cerberul care păzește cu privire încruntată porțile Ateneului Român se înseninează: „Maestre, poftiți, vă rog”!
Paznicul împinge poarta, fierul scârțâie anevoios, iar un BMW 340i calcă ușor pe pavajul din fața Ateneului.
Nu e mașina lui. El are un Volvo XC60 pe care îl folosește la Londra. Dar BMW-ul este doar una dintre bucuriile pe care i le aduce Festivalul George Enescu, pe lângă reîntoarcerea acasă și interacțiunea cu publicul din România.
Pentru că BMW este partener al celui mai important eveniment cultural al Bucureștiului.
„Este vital să cânt acasă. În plan uman eu sunt un român care trăiește la Londra. Trebuie să ai o permanentă conexiune cu ceea ce ești tu ca sâmbure, pentru că altfel te pierzi. Mă trage ața”.
E la fel de zâmbitor ca pe scenă, însă nu a ascultat sfatul meu și a venit cu sacou și cămașă. Dezarmant într-o zi de septembrie cu 34 de grade Celsius, așa că ne adăpostim la umbra aerului condiționat din interiorul lui Seria 3.
Nimic nu anunța intrarea unui Renault 12 în familia Azoiței. Însă întâmplarea a făcut ca Remus să își petreacă timpul pe diverse site-uri dedicate mașinilor clasice și să descopere automobilul care îi aducea aminte cel mai bine de copilărie, de țară, de familie.
Un Renault 12 aflat într-o stare „slăbuță spre bunicică”. A fost un impuls pe care l-a ascultat și, după ce s-a consultat cu soția, a mers să o vadă. Nu știa nimic despre mașini clasice și despre ce implică. Vânzătorul era undeva în York.
A plecat cu inima îndoită, complet nepregătit pentru ce urma. A urcat la volan și a fost izbit de mirosul care ne-a bântuit tuturor copilăria. Bordul dezlănțuise parcă o aromă vrăjită, identică cu cea din mașina tatălui. „M-a lovit și am zis că o iau. Cât mi-a cerut, atât i-am dat. Și, sărăcuța, m-a dus la Londra”.
Au urmat câteva luni în care mașina a stat în fața blocului, în ploaie și în frig. Norocul ei a fost că Remus a descoperit niște grupuri de „dacioți” și a început să cunoască mai multe despre bijuteria pe care o avea în parcare.
E și momentul în care Dănuț Crainiciuc îl sfătuiește să o urce pe o rampă și să vadă starea în care se afla. După ce vede câteva poze trimise de Remus, „daciotul” face o premoniție sumbră: „Dacă o mai lași așa încă șase luni, mașina e compromisă”. Atunci a realizat că e nevoie de investiții pentru a o menține în viață.
„Împreună cu soția, am decis să o trimitem în România și să investim enorm în ea, pentru că ni se cuibărise deja în suflet”. Restaurarea s-a făcut la Suceava în garajul lui Dănuț Crainiciuc, specialist în astfel de resuscitări, un om cu șapte Dacii acasă.
O zi din viața lui Remus Azoiței
Dacă la București mai respiră, la Londra ziua lui Remus Azoiței are un program încărcat. Mai întâi îi duce pe cei doi copii la școală. Cu Volvo. Abia dacă a adunat 3000 de mile în 12 luni. E complicat cu atâtea concerte în toate colțurile lumii.
„După ce îi duc pe ei la școală intru într-un program foarte intens. Fie predau, fie studiez pentru concertele mele. Iar seara încerc să încropesc ceva timp pentru familie, deși este foarte greu. Îmi rămân weekendurile”. În acest context, Remus păstrează foarte puțin timp pentru cel de-al treilea copil al său: Renault 12.
„O conduc mai mult vara. Și este cel mai frumos Renault 12 care există”, spune cu încredere violonistul, referindu-se probabil la premiul pentru cea mai bună restaurare, obținut în 2017 în cadrul Concursului de Eleganță de la Sinaia.
„O așa bijuterie nu se scoate des. Deși am mers și pe ploaie foarte mult. În această situație, și sunt sigur că orice posesor de mașini clasice știe, trebuie să o ștergi. Iar de la o vârstă ștersul devine mai greoi. Așa că mai bine eviți să o scoți pe ploaie”.
„M-am plimbat cu ea foarte mult și prin Londra și prin afara Londrei. Dar, de un an și jumătate o țin în România, într-un garaj din Suceava.
Îmi place să mă plimb cu ea pe aici. Sunt tot felul de evenimente de profil, inclusiv Concursul de Eleganță de la Sinaia. Mai stă puțin aici, apoi o urc pe platformă și vine înapoi la Londra”.
Aventuri cu Renault 12 prin România
În România, mașina nu a fost menajată. A fost peste tot. „Vara asta am făcut cel puțin 2000 de kilometri. Toată lumea este extaziată. Întrerupe circulația, oamenii îmi fac poze, mă oprește poliția să se uite la ea.
„Păi și cum s-a văzut România dintr-un Renault 12, vreme de 2000 de kilometri, în mijlocul verii?”, mă trezesc eu să întreb. Răspunsul vine simplu: „Superb. Lumea mergea și atunci fără aer condiționat și n-a murit nimeni”.
N-are nici radio. Pentru că Remus nu-și dorește să altereze sunetul mașinii și pentru că îi place să se piardă în gânduri. Acasă însă, în Volvo, muzicianul ascultă muzică clasică.
Ce aș alege între o zi cu Renault 12 pe Transfăgărășan și un concert la Carnegie Hall? Nu se pot compara. E ca și cum m-ai pune să aleg între mamă și soție. Dar dacă m-ai pune să aleg între Volvo-ul de acasă și Renault-ul de aici, clar aș alege mașina clasică.
Mașina la care a visat în tinerețe: Volkswagen Golf II GTI
Copilul Remus Azoiței a manifestat mereu o atracție pentru mașini, pentru piesele în mișcare, pentru tot ce se învârte. Își aduce aminte de tatăl său și de Dacia lui vopsită în culoarea Bleu 606. „Chiar dacă mergea la muncă cu autobuzul, pentu că benzina era scumpă pe vremea aia, tata cobora în fiecare dimineață în fața blocului să o șteargă”.
După Dacia tatălui a urmat Volkswagen Golf 2 GTI, o mașină de care s-a îndrăgostit total. Era imediat după Revoluție. Remus ajunsese în sudul Italiei pentru un turneu.
În fața hotelului său era parcat un camion încărcat cu șapte Golf-uri noi, printre care și un GTI. „Stopurile ale noi care parcă zbierau la tine, farurile care parcă te atacau, totul era atât de nou și ireal.
Mă uitam cum m-aș uita acum la un Airbus. Nu poți să-l cumperi, dar te uiți la el și te fascinează. Puteai să-ți cumperi și atunci o mașină din Vest cu aproximativ 5000 de dolari. Însă eu eram absolut convins că nu voi vedea vreodată cum arată 5000 de dolari.”
În prezent, vioara lui Remus Azoiței s-a născut în anul 1753 din mâna celebrului lutier italian Niccolo Gagliano. Doar arcușul instrumentului muzical este evaluat la câteva zeci de mii de euro.
L-am întrebat pe artist dacă visează la o mașină clasică atât de rară precum vioara sa. Mi-a răspuns simplu:
„O mașină clasică este specială în primul rând în ochii celui care o deține. Iar mașina mea e o punte între ceea ce am fost și ce sunt. Este un Renault 12 cu volan pe dreapta, cu 100.000 de mile la bord, înmatriculat în Marea Britanie, produs în anul nașterii mele, care îmi aduce aminte de mașina copilăriei. Asta înseamnă că este o încapsulare perfectă a ceea ce sunt eu acum. Mă reprezintă pe mine și mă balansează emoțional”.
Foto: Florin Vitzman, Octavian Balea, colecție personală
