L-am găsit cu mâinile împreunate la spate, holbându-se la diplomele de merit ale hotelului. Toți ne ascundem emoțiile citind tot felul de tâmpenii pe pereți. În clipa în care m-a văzut, fața i s-a luminat și, de sub mustața stufoasă, arcuită în jos, mi-a zâmbit larg și sincer. Era prima dată când ne întâlneam. Am împrumutat două umbrele de la hotel și ne-am afundat în ploaia care începuse să înmoaie Oradea.
Până la restaurant sunt 10 minute de mers pe jos, dar noi facem un ocol. Domnul Bela vrea să îmi arate clădirile istorice ale orașului de pe malul Crișului. Sunt urme de arhitectură veche, interbelică, din perioada în care Oradea găzduia 36 de bănci evreiești. Nimic mai normal, având în vedere că 30% din populația orașului era alcătuită din evrei. Alți 30% erau unguri, iar domnul Bela Lestyan se identifică cu acest procent.
Vorbește bine română și excelent engleză, pentru că profesorul din liceu, pe sub a cărui fereastră trecem, i-a terorizat cu verbe neregulate. Chiar și acum, la 62 de ani, domnul Bela păstrează în telefon o listă de verbe neregulate pe care le știe ca pe ”Tatăl Nostru”.
Tot ca pe ”Tatăl Nostru” știa și anatomia, fizica sau matematica. Și-a dorit să fie stomatolog, dar drumul i s-a închis la Târgu Mureș, când a picat examenul de admitere la fizică pentru semn distinctiv. Și acum își aduce aminte subiectul: ceva cu difracție și diferența de drum optic. Au urmat doi ani de armată și apoi una dintre cele mai grele perioade din viața lui.
Împarte un ”Servus” zâmbitor către doamna care trece și apoi începe: ”Taică-miu a vrut să mă sperie și m-a trimis ca muncitor necalificat la Sinteza, fabrica de aspirină Bayer. Căram saci de sare de 50 de kilograme, de la vagoane în fabrică, împreună cu oameni de joasă speță. Fără școală și alcoolici. Ne-am bătut de multe ori în vestiar pentru că eu câștigam mai mulți bani ca ei. Aveam bacalaureatul”.
Mustind a ploaie și povești ajungem la un restaurant cochet din capătul aleii pietonale. ”Am rezervat o masă aici pentru că proprietarul e tot BMW-ist ca mine. Are patru în familie,” ne spune mândru domnul Bela. ”Dacă ați ști cu ce am venit noi până la Oradea”, îmi zic în gând. Pentru că nu îndrăznesc să întrerup povestea.
De la muncitor necalificat s-a angajat într-un service auto, unde a început să simtă mirosul de benzină. Meseria de vopsitor a descoperit-o mai mult din nevoie: era singura care îi permitea să se califice la locul de muncă. Fără altă școală. Prin urmare s-a decis s-o iubească și să îmbrace în culoare modelele Renault, Fiat și Skoda de la acea vreme.
În 1977, cam pe atunci când jumătatea cealaltă de Românie era lovită de cutremur, domnul Bela devenea vopsitor calificat și își cumpăra de la șoferii de TIR care veneau din Germania un pistol de vopsit. Până atunci, împrumutase și spălase pistoalele colegilor.
”Dânsul e proprietarul restaurantului,” se întrerupe. Domnul cărunt care se apropie vrea să o trimită pe soție la domnul Bela cu o aripă zdrelită. Unul dintre cele patru BMW-uri ale familiei a făcut cunoștință cu un stâlp.
Cu meseria într-o mână și cu pistolul de vopsit în cealaltă, domnul Bela s-a angajat la o reprezentanță Dacia în 1979. Au început drumuri dese la București și trei luni de pregătire în fiecare vară. ”Am fi mâncat și pietre. Făceam o foame acolo, de nedescris. Țin minte că nevasta mi-a trimis jumătate de porc de la Oradea pe mașinile care veneau să ia piese de la Uzină. Știți, nouă ne place mult șunca”, zice râzând și porționând meticulos bucata de slănină perpelită din farfurie.
La Dacia a fost la un pas de a pleca în Canada. Mai multe Dacii de culoare roșie ajunseseră dincolo de Ocean aproape roz. Apa de mare și umiditatea din atmosferă afectaseră stratul de vopsea, iar canadienii cereau 2000 de dolari pentru a le revopsi. Era aproape jumătate din prețul cu care se vindea mașina acolo. Era și unul dintre motivele pentru care prindea foarte bine la studenții tineri, fără prea mari posibilități materiale.
Dacia a decis să trimită în Canada o echipă de vopsitori care să redea roșul din fabrică. Iar domnul Bela visa deja la frunza de arțar. A dat testul de engleză, dar a rămas acasă pentru că l-a terminat prea repede, ”iar băieții cu ochi albaștri s-au îngrijorat că după trei luni nu se va mai întoarce acasă”.
La Dacia a descoperit și că exigența poate varia de la țară la țară: dacă grecii voiau cel puțin 24 de kilometri de rulare în condiții de test, înainte de a scoate mașina de pe poarta fabricii, chinezii cumpărau orice. Albe să fie.
Cele câteva ore petrecute împreună îi dezleagă limba și îl întorc pe platforma de la Mioveni: normele de siguranță erau o simplă formalitate: stâlpul B era ca o conservă și putea fi îndoit de un om mai solid. Ca și la vechile Aveo, cele construite pe platforma Daewoo. Nu e de mirare că pe atunci, testele de impact Dacia se făceau cu o bilă de demolări.
Domnul Bela mergea și pe pista de încercare, unde bulgării de beton din asfalt care testau suspensia aruncau parasolarele în aer, inclusiv ușa torpedoului. ”De multe ori era nevoie de un mecanic să te ia de acolo pentru că rămânea blocată în treapta a cincea de viteză. Și să vă mai spun ceva: cele mai proaste mașini mergeau la CEC și la Loto. Săracii oameni, credeau că i-a lovit norocul”.
În tot acest timp, domnul Bela s-a îndrăgostit iremediabil de curse. În 1977 a reușit să se urce în mașina tatălui său, o Skoda 1000 MB din `68, cu 45 de cai și propulsie spate. A început să alerge cu ea pentru a aduna participări și pentru a primi licența. Nu bătea mare lucru. La fel și cu Dacia 1100 pe care o folosea tot la cursele de coastă. Piloții Uzinei de la Reșița erau deasupra tuturor la acea vreme. Asta pentru că aveau susținerea fabricii când venea vorba de înlocuirea pieselor sau adaptarea lor.
În 1980 trece la nivelul următor pentru că își cumpără împreună cu un prieten un Formula Easter, căruia îi modifică carenajul, îi adaugă un set de jante Gotti de 20.000 de lei (salariul mediu pe atunci era de 2000 de lei) și cu care începe să alerge din nou la cursele de viteză în coastă. ”Easter-ul avea 70 de cai putere și 500 de kilograme. La 170 de km/h simțeam că îmi smulge casca de pe cap cu tot cu bărbie. Îmi aduc aminte și acum cursa de la Stâna de Vale, unde am stabilit și cel mai bun timp al meu din carieră: 7 minute și 8 secunde pe cei 10 kilometri de probă.”
Are grijă de cupele sale din sticlă pe care le-a adus cu mare grijă în două plase. Știe că cea mai bună poziție a fost un loc șase în clasamentul general și vorbește cu jind despre Dacia lui Iancovici și Nicoară care făcea 9000 de rotații și care era testată pe autostrada București-Pitești la kilometrul 50. A luat parte la cursele oficiale până în 1986, dar a continuat să guste din plăcerea motorsportului până în 2011, când a urcat pentru ultima dată traseul de la Straja cu mașina lui, un BMW Seria 3 Coupe, din 2002. Vorbește cu drag despre el, pentru că i se pare unul dintre cele mai reușite modele din istoria Seriei 3. ”Am aici, în Oradea, un viraj pe care îl iau mai tare. Când mă văd ăștia cu BMW-ul le vine să sară în Criș. Dar ea își așează mai bine fundul ca să iasă din viraj”.
Două beri mai târziu ajungem să vorbim despre motorsport. Domnul Bela n-a pierdut nici o cursă de Formula 1 desfășurată între 1986 și 1996 pe circuitul de la Hungaroring. L-a privit pe viu pe Prost, și-a hrănit timpanele cu sunetul Lotus-ului negru pilotat de regretatul Senna și a primit la picioarele sale o recompensă simbolică: prezonul desprins de la roata lui Mansell.
Acum ține cu Hamilton și crede că Rosberg e doar un oportunist. Are un prieten cu care vede fiecare cursă. Din când în când, băiatul lui, Bela Lestyan Junior, îi caută pe Youtube filmulețe de la etapele de coastă din Germania. Își trage o bere lângă el și se uită numai după BMW-uri.
Între timp, noi scurgem ultimul strop din berea nefiltrată și ne întoarcem în ploaia măruntă și încăpățânată. ”Ah, era să uităm umbrelele”.
Dimineața a început devreme, însă nimic nu se compară cu înviorarea pe care ți-o oferă un acoperiș coborât pentru a inspira adânc răcoarea zorilor stropiți de ploaie. Soarele se întrevede ușor. La fel și domnul Bela, în ușa showroom-ului BMW din Oradea. Mi-a promis câteva secrete astăzi, însă trebuie să plătesc tribut. Nu le vinde așa ușor. Prin urmare, îi las cheile lui Seria 6 Cabrio și mă pun pe locul din dreapta.
”În viața mea n-am avut diesel. Dar e tot mai popular. Te orbește cuplul ăsta. Am mers mai demult cu un X6 M50d. 700 de Nm. Numai că nu-ți rupe ceafa,” susține domnul Bela, orbit și el de cuplul decapotabilei. ”Sună frumos, dar parcă tot benzina îmi place mai mult. Aia la 6000 de ture îți mulțumește că n-o mai storci. Eu, în al meu (n.r. Seria 3 Coupe), schimb mereu la 4500 (rpm) în oraș și am evacuarea curată ca vesela din bucătărie. Când schimb bujiile, mecanicii nu prea se îndură să le arunce”.
Îl convingi cu greu să nu mai vorbească despre mașina lui. ”Trebuie să fii tare din punct de vedere material ca să îți permiți o mașină ca asta (Seria 6 Cabrio). Eu mi-aș lua mai degrabă un Seria 4. Asta e cam mare. Pe Seria 4 îl simți ca pe o mănușă. Se potrivește perfect”.
În viața mea n-am avut diesel. Dar e tot mai popular. Te orbește cuplul ăsta.
Tot perfect se potrivește și decapotabila pe ușa din spatele showroom-ului BMW. Ne-am întors, iar garajul se deschide încet pentru a ne invita în laboratorul domnului Bela. Un laborator în care zac spoilere de X6, uși de Seria 3 și un Seria 7 cu fața mutilată de un cârlig de remorcare.
Dincolo de acest puzzle diform se ascunde sala de operații. Acolo unde domnul Bela îmbracă salopeta și își pune ”masca de hornar”, cum îi place să zică. Ridică apoi cu grijă pânza care acoperă scheletul unei decapotabile. O formă ciudată, a unei Pagode din 1963, cenușie, răzuită până la os. Lângă schelet zac alte cinci bucăți de aluminiu curat, șlefuit. Sunt portierele, capota față, ușa portbagajului și capacul acoperișului soft top.
Mercedes a construit modelul SL de la acea vreme folosindu-se de mult aluminiu, un material regăsit din abundență și azi. Domnul Bela își plimbă mâinile cu grijă deasupra unei portiere. O mângâie ca pe copilul lui. Doar pentru a ne arăta că în interior a lăsat neșlefuită o urmă de vopsea originală, cu urme de scurgere a stratului original. Este o certificare ascunsă, doar pentru cunoscători, că mașina a purtat la ieșirea din fabrică o culoare extrem de rară: Tunis Beige, adică un bej nisipiu, produs în foarte puține exemplare.
Cuptorul încălzește caroseria la 65 de grade și o pregătește pentru ultima etapă: luciu de pian. ”Este faza finală. Suprafața trebuie să fie ca luciul apei, o apă liniștită. Ca apa celui mai liniștit lac din lume. Așa de limpede încât te poți bărbieri în ea”.
După ce ne arată și mormanul de piese care așteaptă să fie montate pe scheletul cenușiu, domnul Bela ne duce într-un alt laborator. Aici se ascunde o altă Pagoda, ceva mai chinuită. Este a doua dintre cele patru aduse de germani pentru ca domnul Bela și echipa să le recondiționeze, culmea în pântecele unui dealer BMW, tocmai în Oradea. Caroseria peticită arată ca haina unui copil sărman, multe puncte de sudură și nici urmă de șlefuire. În locul motorul de 2.8 litri este un vid. Domnul Bela ne asigură însă că motorul e funcțional.
După întoarcerea în timp, domnul Bela merge în biroul lui, unde răsfoiește paginile unei reviste pe care a adus-o cu mâna lui de la salonul mașinilor clasice, desfășurat la Essen. ”Nu mă așteptam să văd atâtea Porsche și Mercedes. Astea sunt cele mai căutate mașini. Speram să văd și eu mai multe englezoaice. Am recondiționat odată un Jaguar XK Roadster din anul 1954. Era prin 1991 și am primit chiar un manual de recondiționare pentru el, direct de la Jaguar.
Nu iartă nici modelele mai noi, chiar dacă nu poartă sigla BMW. Printre cele mai importante lucrări se numără ”zugrăvirea” unui Porsche Cayman care a făcut cunoștință cu un stâlp și chiar a unui Tesla Model S P80D, sfâșiat, de asemenea, de un stâlp. După ce agață în cui combinezonul, domnul Bela se întoarce la normalitate, la familia sa cu doi copii, ambii îndrăgostiți nebunește de BMW (chiar și fiica de 18 ani), la apartamentul său de patru camere din centrul orașului și la prietenii pe care și i-a apropiat de-a lungul timpului. Drept dovadă că după vizita noastră este invitat la o degustare de vinuri organizată de producători locali.
Ne luăm rămas bun în ușa showroom-ului, ca și cum clădirea asta de milioane de euro ar fi casa lui. O casă din care nu mai vrea să plece. ”Cred că nici războiul nu-l pensionează pe nea Bela. Dacă vin rușii, găsește el ceva de făcut. O să vopsească tancuri, dar tot nu pleacă acasă”, zice unul dintre consilierii de vânzări.
