Limbile ceasului din hol sunt trecute de ora 17:00. Șarpele cu lumini roșii începe să se târască încet pe bulevardul Unirii. Nea Mărin cunoaște bine dihania. S-a obișnuit cu el, chiar dacă pe vremea lui automobilul era o adevărată ciudățenie.
Zâmbește. Și o face des. Un gest atât de ciudat și rar întâlnit pentru cineva care a ajuns la vârsta asta. Care vârstă? A pornit pe 98 de ani, dar e mai verde decât mulți ar fi la 50. Chiar dacă genunchii îi mai pun bețe în roate, continuă să fie sprințar. În fond, de câte ori n-a trecut el peste bețe în roate.
Nea Marin Dumitrescu s-a născut prin 1919, într-un sat din județul Dolj, într-o familie cu mulți copii, dar cu puține posibilități. Are puțin peste un metru cincizeci și nici el nu înțelege cum. Toți frații lui au fost niște vlăjgani. Dar asta l-a ajutat mult în viață.
După ce a terminat școala de aviație de la Mediaș, unde a învățat mecanică pe pâine, Ion Antonescu, „șeful României de atunci” cum îi place lui să-i zică, le-a ordonat să treacă Prutul. Trei ani a zburat nea Marin Dumitrescu alături de armata română și germană în încercarea de a-i înfrânge pe ruși. A ajuns la Stalingrad. „L-am curățat de pe fața pământului și apoi am băut apă din Volga. O strecuram printr-un șervet și era bună de băut.”
este anul în care s-a născut Marin Dumitrescu
Eram as. Nu mi-era frică. Locul unu, locul doi. Chiar și la motociclete.
Au urmat apoi alte șase luni pierdute pe drumul de întoarcere. Iar când România a întors armele împotriva nemților, iar forțele noastre au început să mărșăluiască de partea rușilor, nea Marin s-a decis să părăsească armata. Și-a lăsat avionul undeva în Câmpia Panonică, Și-a anunțat comandantul și dus a fost.
Câteva săptămâni mai târziu era în București, dând târcoale unei case care mai apoi i-a aparținut lui Ion Dolănescu. Acolo se afla atunci sediul comandamentului aviației.
„M-a văzut cineva că mă învârteam pe acolo și m-a întrebat ce caut. I-am zis că vreau să dau niște bani ca să scap de război. I-am zis că am de dat vreo 500 de lei, bani buni la vremea aia. I-a luat și a doua zi am mers să-mi iau livretul militar”.
A căutat apoi să se ascundă de ruși la Clubul Sportiv Dinamo și a descoperit pasiunea care îl va urmări toată viața. Mașinile. Bine, ca să fim cinstiți, prima dată au fost motocicletele. Tocmai ce primise clubul niște „motogârțe de 7 cai putere pentru concursuri. Îți dai seama că la 50 de kilograme ale mele m-au pus să-mi aleg și m-au trimis la concursuri. Eram cel mai ușor de acolo. Nu eram eu așa bun pe echilibristică, dar știam să-mi fac motocicleta mai ușoară și mai rapidă ca a lor”.
A urcat și la volanul unor „Jepuri”, așa cum e obișnuit să le zică vechilor Jeep-uri folosite pe atunci doar de armată. Și erau destule, că doar ce se terminase războiul. Face o pauză și apoi pufnește: „Iar a fost la televizor episodul ăla cu mine și cu Regele Mihai, cu Jepurile. Și iar nu l-am prins. Nu știu cum l-or vedea alții”.
Apoi revine la curse: „Eram as. Nu mi-era frică. Locul unu, locul doi. Chiar și la motociclete. Nu prea ciupeam locul trei. Și uite așa mă vede Petre Iscu, inginer, fiu de petrolist la vremea aia. Știi ce era ăla, da?”
Bâigui ceva neinteligibil și apoi dau din cap. Nea Mărin continuă: „Și Petre Iscu îmi zice să iau mașina lui și să ne vedem la Sinaia. Pe vremea aia erau două feluri de curse: curse de coastă și circuite de viteză în orașe. La Sinaia era cursă de coastă. Am luat mașina lui chiar din ziua aia. Țin minte că era vineri”.
Mașina era un BMW 328, o mașină rară la vremea aceea, mai ales în România. Erau șase cu totul, dintre care două, trei mai mergeau pe la curse.
„Și m-am dus la Sinaia. Seara am dormit pe câmp acolo. Eram și sărac. A doua zi, lume multă, turiști, fete multe. N-am făcut nimic.
Deși mașina era bună, era chiar pregătită în Germania. Au venit ăștia mari: Maserati cu Jean Calcianu, Mercedes cu Gheorghiu, proprietarul morii Colentina, Duesenberg cu Abrudan. Ăștia erau leii leilor. Nu mă puteam apropia de ei”.
În sufrageria lui nea Marin, nimic nu pare să amintească de trecutul său glorios. Holul este însă plin de cupe sprijinite de pereții stropiți cu calciu, cum se zugrăvea demult. „1000 de ani sunt de atunci”, zice oftând, fără să mai știe în ce an a trebuit să închidă atelierul de la Dinamo și să se angajeze la Uzina Vulcan. „Auziseră de mine. Știau că sunt Marinică cu motocicletele, cu Jepurile, cu BMW-ul lui Petre Iscu”.
Și uite așa îl apucă nea Marin Dumitrescu pe Dumnezeu de un picior și intră în secția sportivă a uzinei Vulcan. Toate uzinele mari de pe atunci aveau o astfel de secție. O secție unde se trăia bine: cantină, supraalimentație și „leafă bună” fără să se ducă să lucreze în uzină. Își vede de mașina lui, sub protecția directorului uzinei Vulcan.
„Unu’ înalt și bine făcut, căruia îi plăcea sportul”. Face o pauză, își îngroașă vocea și spune: „Băi Marinică, ce facem anul ăsta?”. I-a cerut să-l mai lase puțin, așa că directorul a tras un rând de uși și i-a izolat de restul fabricii ca să nu se mai amestece nimeni în treaba lor.
Motorul era perfect, pentru că știa să-l calibreze cu ce învățase la aviație. Tot la aviație învățase că cu cât ești mai ușor, cu atât e motorul mai puternic. ”Frică aveam cu stabilitatea și cu caroseria. Am făcut eu șasiul, dar mașina era înaltă. Cum să o fac eu să fie mai joasă? Atunci mi-a venit ideea să bag diferențialul în mașină și s-o cobor. Diferențialul era deasupra podelei, cardanul l-am învelit într-un tub. Acum puteam să o las să meargă târâș dacă voiam”.
Pentru caroserie a adus un tinichigiu de la un atelier care funcționa pe Calea Dorobanți. Pe vremea aia erau oameni care ciocăneau tabla până ieșea piesa care trebuie. L-a luat cu el la uzină, iar tinichigiul a dat formă de 328 caroseriei din aluminiu, care a fost vopsită apoi albă.
„Aveam problemă apoi cu volanul. Cum să îl aduc eu în centru? Numai bine că mă vede un muncitor din uzină și-mi zice să pun un lanț de distribuție. Și uite așa ne-a ieșit și volanul”.
Chiar dacă avea mereu ajutorul muncitorilor din uzină, care îi mai făceau piese mărunte pe comandă, nea Marin avea nevoie și de componente originale. De care a început să facă rost în vizitele sale pe la atelierele din Dămăroaia. Rușii păzeau acolo resturi ale vehiculelor folosite în război. Înarmat mereu cu o sticlă de țuică de un litru și jumătate, nea Marin mergea în Dămăroaia după piese. Devenise deja un cunoscut al rușilor, pentru că învățase frânturi din limba lor în timpul războiului.
Își aduce aminte iar de front: „Nu credeam că mai vin înapoi. Așa departe am fost. Dar să știi de la mine că n-am forțat nici o rusoaică. Nici pentru mâncare, nici pentru nimic. Mă gândeam că ar putea fi mama sau soră-mea”. Oftează. „Am văzut mulți copii înfometați. Le dădeam pastile de supă. Le puneai în apă și o transformau într-o supă concentrată. Le aveam de la nemți”. Face din nou o pauză. „Și acum mi-e greu. Eu am avut coșmaruri de război până acum doi, trei ani. Mă trezeam noaptea țipând”.
Reușesc să îl aduc din nou la depozitul de mașini din Dămăroaia și la sticla de țuică oferită rușilor. „Mașini cât vezi cu ochii. Acolo am găsit diferențialul de 328, două amortizoare reglabile. Am luat aparate de bord. Dacă aveam nevoie de ceva de la BMW, mergeam acolo”.
Directorul stătea cu ei până seara târziu. Îi plăcea să vadă mașina crescând sub ochii lui. Le aducea mâncare, le dădea sfaturi.
„După luni bune, mașina a ieșit: albă, cu cardan de la Skoda, cu diferențialul lui BMW 328, motor de 2.0 litri tot de BMW 328, cu volan de Jeep, cu frână dublă, Avea doar 350 de kilograme, cu mine cu tot. Iar eu pe vremea aia aveam 50 de kilograme. Abia acum m-am făcut de 60. M-am dus cu ea în pădure la Băneasa și am început să o probez. Am pus o frână mai puternică și s-a rupt naibii pedala, a cedat șasiul în dreptul punții față”.
Termină cursa și începe să participe cu regularitate. Își dă seama pe parcurs de greșelile pe care le face și continuă să îmbunătățească mașina. Acum îi apar în cale două oportunități noi de a-și aduce mașina cât mai aproape de original: BMW 328.
„De Nadler n-ai auzit, că ești tânăr. Era un prieten al automobiliștilor și avea un garaj aproape de Piața Victoriei. A vrut să mă ia în Venezuela, dar eu n-am vrut. Făceam pe naționalistul. Am făcut bine, n-am făcut bine. Cine știe. Eu aveam alte gânduri pe atunci. Avea în fața garajului un BMW 328 fără chiulasă și carburatoare. L-am întrebat cât cere pe el și în secunda doi secretara lui îmi făcea actele să o iau acasă. Gratis. N-am plătit un leu. Se dădea și el la curse, așa că a zis că mă așteaptă peste o lună să ne duelăm”.
La ceva timp dă iar norocul peste el. Face rost de piese aproape noi pentru 328-ul său. Chiulasă și carburatoare de la directorul unei reprezentanțe Skoda. Îi plătește acestuia contravaloarea lor și îi promite ceva de mâncare, întrucât România traversa o foamete cumplită.
Cu toate aceste piese, nea Marin are o mașină competitivă, gata să se dueleze cu granzii de la acea vreme. Era pregătită pentru cursa de coastă de la Sinaia. Nea Marin pleacă din București cu inima strânsă, fără să știe de surpriza care i se pregătea în acea duminică.
500 de muncitori au venit la cursa de la Sinaia, încărcați în camioane și în trenuri, uniți de un singur slogan „Noi am lucrat la mașina asta”. În fruntea lor, directorul care l-a susținut în toată această perioadă.
Cu presiunea unui sindicat care voia rezultate, dar cu susținerea celor 500 de muncitori, nea Marin s-a așezat la start.
Plecaseră deja în fața lui Jean Calcianu, omul pe care însuși Ettore Bugatti l-a oprit în atelierele sale, și Petre Cristea, românul care a câștigat la Nurburgring cu același BMW 328. Ambii erau celebri și adorați de public.
Nea Marin se așează la start. „Îmi aduc aminte și acum. Era acolo o ciurdă de cinci fete care îmi ziceau să le primesc la București, că ele vor să vină studente. Eu mă uitam la picioarele lor, ele îmi ziceau să fiu atent la start”.
Nea Marin se trezește din contemplare, apasă tare accelerația, cele șase țevi de eșapament zbiară din toți din cilindrii și sfoara se rupe. Așa pornea cronometrul așezat tocmai la finalul cursei. Sfoara lungă de aproape 10 kilometri era întinsă de la start la final. Astfel, când mașina pleca, cronometrul pornea. Când ajungea la final și mașina trăgea de celălalt capăt al sforii, ceasul se oprea.
„Pusesem benzină nouă. La primul viraj, unde eu știam că trebuie să am 5000 de rotații, eu aveam 6000. Mă, ce-o fi cu ea? Am continuat să merg. Și de-atunci n-am mai știut de nimeni și de nimic. Doar drumul și mașina. Stânga și dreapta, o sfoară de lume colorată, dar eu n-am văzut nimic. Rup sfoara de la final și apoi cobor din nou în oraș, la Primărie. Opresc motorul. Apa era la 80 de grade. Uleiul la 120. Bun. Ce-o fi, o fi. Se usucă transpirația pe mine. Mă liniștesc. Când, deodată, văd că muncitorii se agită când mă văd și îmi strigă Bravo!”
Lumea era toată în jurul lui. Vine și Petre Cristea, cu capul între urechi: „Știi, bă, cât ai făcut? Pe mine m-ai bătut cu trei secunde și pe Jean cu șapte”. Nu-i venea să creadă. Acum înțelegea de ce urlau muncitorii de la Vulcan.
„N-am îndrăznit să mai spun nimic. Să plâng, să râd. Am plecat cu directorul de gât să mâncăm ceva. Duminică a fost prima mea zi de mâncare. Nu mâncasem nimic vineri și sâmbătă, din cauza stresului”.
De atunci, nea Marin a câștigat tot ce se putea câștiga vreme de doi ani. BMW-ul 328 i-a fost alături vreme de patru ani. Între 1949 și 1958 a adunat o mulțime de victorii.
Banii începuseră să curgă. Primeau 20.000 sau chiar 25.000 de lei după fiecare cursă. „Suficienți bani cât să ții toate femeile din București”.
Viața lui nea Marin Dumitrescu e un adevărat film, cu victorii, cu înfrângeri. O peliculă rară despre anii în care românii iubeau mai mult decât astăzi automobilele și cursele dedicate lor.
Culmea, filmul care derulează memoriile lui nea Marin a fost făcut și există pe DVD-ul botezat ”Cursa vieții mele”. Nea Marin urmărește și azi cu atenție tot ce se întâmplă la cursele de coastă și în Campionatul Național de Raliuri. Îi știe pe toți marii piloți români ai momentului, încă de pe când aceștia căutau să se afirme.
Îi plac mașinile, dar despre nici una nu vorbește atât de apăsat precum o face când își amintește de BMW 328.
„Sunt 1000 de ani de atunci, tăticule”.
