Daniel Popescu

Între jumătatea anului 2008 şi sfârşitul sezonului 2009, după retragerile celor de la Honda, BMW şi Toyota din competiţie într-un interval de numai 12 luni, FIA a adoptat o serie de schimbări drastice în regulamentul tehnic şi sportiv cu obiectivul de a reduce substanţial costurile în Formula 1.

Ideea unui buget maxim anual de 40 de milioane de dolari a rămas o simplă utopie a lui Max Mosley, însă testele din timpul sezonului au fost interzise, iar dezvoltarea monoposturilor a fost limitată prin diverse reglementări pentru tunelul de vânt sau CFD.

La vremea respectivă, FIA a dat asigurări că, după introducerea motoarelor turbo V6 de 1.6 litri, regulamentul tehnic va rămâne stabil pe termen lung, astfel că bugetele echipelor se vor stabiliza.

Iată însă că în ultima perioadă asistăm la o serie haotică de propuneri pentru schimbarea regulamentului. Iniţial, s-a anunţat că în sezonul 2017 vor fi introduse numeroase schimbări, printre care şi reapariţia suspensiilor active şi pneurile cu jante de 18″. Mai nou, FIA intenţionează să introducă schimbări, inclusiv de natura aerodinamică, pentru ca monoposturile să fie mai dificil de pilotat, pentru sezonul 2016.

Astfel de schimbări sunt necesare prin prisma relevanţei pentru industria auto (pneurile cu jante de 18″) sau a creşterii spectacolului (monoposturile mai dificil de pilotat), însă echipele mici vor avea noi costuri de suportat exact într-o perioadă în care lucrurile merg din ce în ce mai rău.

Caterham şi Marussia sunt aproape de un colaps financiar care le-ar putea îndrepta spre faliment înaintea sezonului 2015, Sauber cauta de mai mult timp un investitor, iar Lotus are de asemenea unele probleme care s-ar putea accentua în viitorul apropiat. În plus, unul dintre coproprietarii Force India este în închisoare.

Coincidenţă sau nu, exact în această perioadă, Bernie Ecclestone face presiuni pentru trecerea la un sistem de opt echipe cu câte trei monoposturi. Pentru Mercedes, Red Bull, McLaren sau Ferrari nu ar fi o problemă, însă pentru celelalte ar însemna costuri suplimentare destul de greu de suportat. Pare o alianţă FIA – Ecclestone pentru a reduce numărul de echipe cu sau fără voia lor şi în beneficiul fondului de investiţii CVC Capital Partners, acţionarul principal al Formulei 1, care va împărţi mai puţini bani din drepturile TV pentru că, nu-i aşa, vor fi mai puţine echipe.

“Suntem mândri să primim în echipa noastră un alt pilot învingător care şi-a demonstrat talentul incredibil prin câştigarea a două titluri mondiale până în acest moment”, spunea Stefano Domenicali în 30 septembrie 2009, atunci când Fernando Alonso semna un contract cu Ferrari.

Cinci ani mai târziu, Alonso are tot două titluri mondiale în palmares, iar visul de a emula performanţele lui Michael Schumacher s-a năruit atât din cauza dominaţiei autoritare ale celor de la Red Bull Racing, cât şi a propriilor greşeli ale echipei.

Prin urmare, nu este tocmai o surpriză că Alonso da semne vizibile că s-a săturat să aştepte un sezon în care să poată deveni campion mondial. Uneori, este mai bine să accepţi un eşec usturător decât să continui să faci aceeaşi greşeală la nesfârşit cu speranţa că, la un moment dat, vei trage lozul câştigător.

Iar plecarea spaniolului nu ar fi decât ultima dintr-un lung şir care a început cu şeful Stefano Domenicali, a continuat cu directorul departamentului de motoare Luca Marmorini şi s-a încheiat, pentru moment, cu preşedintele Luca di Montezemolo.

Mattiacci promite de mai mult timp schimbări radicale în cadrul echipei, însă până în prezent nu este clar care ar urma să fie acestea. James Allison pare să rămână principalul responsabil cu dezvoltarea monopostului, însă Pat Fry pare trecut pe linie moartă, iar în rest am asistat la o serie de promovări interne ale unor italieni în funcţii cheie.

Puţini ştiu că planurile lui Domenicali erau cu totul altele. Italianul era la un moment dat în negocieri avansate pentru recrutarea lui Andy Cowell, directorul executiv al diviziei de motoare a celor de la Mercedes, dar şi cu alţi doi ingineri de top de la rivali. În schimb, Montezemolo i-a cerut să-l concedieze pe Marmorini, iar Domenicali a preferat să-şi dea demisia.

Cu Andy Cowell şi alţi doi ingineri de top de la rivali, perspectivele de viitor ale Scuderiei ar fi putut arăta altfel. Aşa, Ferrari rămâne o echipă cu mulţi şefi italieni şi riscă să-l piardă şi pe Alonso. Nu va fi greu să găsească un înlocuitor, mai ales că inclusiv Vettel ar putea fi o soluţie, însă personal mi-ar plăcea ca un anume Nico să primească în sfârşit oportunitatea de a-şi demomnstra talentul la o echipă de top. Da, acel Nico Hulkenberg.

Formula E, prima competiţie cu monoposturi integral electrice din lume, a generat numeroase controverse în ultima perioadă, lucru firesc dacă ne gândim că puterea şi sunetul motoarelor se numără printre cele mai atractive aspecte ale sporturilor cu motor. Este suficient să ne reamintim ce s-a întâmplat la Marele Premiu de Formula 1 al Australiei din acest an, când am trăit împreună prima experienţă cu motoare turbo V6 de 1.6 litri în locul unităţilor V8 de 2.4 litri.

Cu toate acestea, am fost plăcut surprins de ceea ce am văzut în cursa inaugurală de Formula E de la Beijing. Da, sunetul motoarelor, comparat de colegul meu Dragoş cu cel al unor “ţânţari supăraţi”, poate reprezenta un factor negativ, însă există multe alte aspecte inedite pentru care merită să urmărim în continuare aceasta competiţie.

Cel mai important aspect este că depăşirile sunt posibile, chiar dacă monoposturile sunt identice, iar circuitele stradale (aşa cum sunt toate cele incluse în calendar) nu oferă de obicei prea multe oportunităţi în acest sens. Teoretic, mă aşteptam ca regula Fan Boost-ului (trei piloţi primesc un sport de putere timp de cinci secunde pe baza voturilor fanilor) să influenţeze radical acest lucru, însă cel puţin la Beijing nu am observat când a fost folosit şi, în plus, aduce un caracter artificial competiţiei.

Evident, contează şi cine concurează: avem 13 foşti piloţi de Formula 1 (da, cu o singură victorie în palmares) şi câteva echipe importante implicate (Williams, McLaren, plus constructorul Renault), elemente care generează o punte de legătură între Formula E şi Marele Circ.

Spectacolul de pe circuit a fost urmărit din tribune de circa 30.000 de chinezi, element care contrastează puternic cu tribunele goale de la Marele Premiu al Chinei de la Shanghai. Asta demonstrează că până şi chinezii pot fi pasionaţi de motorsport, cu condiţia ca preţurile biletelor să fie accesibile, iar circuitul să nu fie amplasat la 70 de kilometri de oraş, aşa cum se întâmpla în F1.

În plus, audienţa cursei în Marea Britanie a fost de circa 700.000 de persoane. Rezultatul este mulţumitor, mai ales că în Anglia abia se treziseră cocoşii: era ora 09:00 când Nicolas Prost a plecat din pole position.

Finalul cursei a adus exact dramatismul de care avea nevoie o competiţie nouă şi a evidenţiat un aspect important: monoposturile de Formula E sunt sigure: când te rostogoleşti de câteva ori prin aer şi ieşi singur din monopost fără nicio rană, aşa cum a făcut Nick Heidfeld după acroşajul cu Prost, înseamnă că inginerii au făcut o treabă bună. Asta în ciuda faptului că monoposturile sunt foarte fragile, iar un simplu contact cu un rival înseamnă, de regulă, abandon.

Nu în ultimul rând, schimbarea maşinilor la boxe, impusă de limitările tehnologiei de încărcare a bateriilor, aduce un aer proaspăt în motorsport, însă poate că limita minimă de timp petrecută la boxe ar trebui eliminată pentru a avea mai mult suspans.

Ca aspect negativ, monoposturile de Formula E sunt vizibil mai lente decât cele din competiţiile inferioare Formulei 1, iar acest lucru devine deranajant în turul de formare (cred că a durat vreo cinci minute) şi sub Safety Car, oricât de frumos ar fi acel BMW i8.

În concluzie, Formula E este o competiţie cu mult potenţial, şi asta inclusiv din perspectiva fanilor motorsportului din România: competiţia este transmisă în direct de Dolce Sport, iar o simplă privire aruncată pe statistici ne arată că articolele despre Formula E de pe Automarket au fost de aproximativ două ori mai bine citite decât ştirile despre Campionatul Mondial de Raliuri, Campionatul European de Raliuri sau Campionatul German de Turisme.

“Orice teorie a conspiraţiei se “fabrică” în primul rând pe baza unui subiect învăluit în mister. Acesta poate fi un eveniment neaşteptat, incomplet sau neelucidat, un fenomen sau întâmplări ieşite din comun, un personaj sau o comunitate controversată”. Aceasta este definiţia “teoriei conspiraţiei” de pe versiunea în limba romană a Wikipedia.

În Marele Premiu de Formula 1 al Italiei, subiectul învăluit în mister a fost greşeala de pilotaj a lui Nico Rosberg. Cum poate un pilot de top care luptă pentru titlul mondial să rateze nu o dată, ci de două ori, intrarea într-o şicană? A fost, desigur, un ordin de la boxele Mercedes pentru a evita un nou duel roată la roată cu Lewis Hamilton, au spus adepţii teoriei conspiraţiei.

Ca de obicei, există o explicaţie logică pentru greşeala lui Rosberg. Aceasta a fost descrisă sumar şi de Toto Wolff, directorul de motorsport al Mercedes, care a precizat că Rosberg a schimbat setările frânelor pentru a putea conserva mai bine pneurile.

Potrivit reputatului jurnalist Mark Hughes, totul a plecat de la faptul că, pe parcursul antrenamentelor şi calificărilor, Hamilton a fost semnificativ mai rapid decât Rosberg în viraje. Germanul a încercat să compenseze deficitul de viteză din viraje printr-o alta setare a frânelor, care au generat un comportament diferit pentru monopost.

Explicaţia lui Rosberg a fost chiar mai simplă: “Hamilton venea foarte rapid din spate şi am comis o greşeală”, astfel că britanicul a speculat momentul la maxim şi a declarat după cursă că rivalul său nu este capabil să facă faţă presiunii în lupta pentru titlu.

Peste toate, cel mai bun argument că “excursia” lui Rosberg din turul 29 a fost un simplu accident este că această teorie a conspiraţiei se bate cap în cap cu o altă teorie a conspiraţiei: cea potrivit căreia Mercedes i-a provocat în mod deliberat defecţiuni tehnice lui Hamilton în prima parte a sezonului pentru a-l favoriza pe Rosberg.

Singurul aspect negativ al tuturor aceste evenimente recente este că prietenia dintre Hamilton şi Rosberg s-a evaporat. O prietenie începută în karting şi care a fost cel mai bine exprimată de cei doi în public la Marele Premiu al Australiei din 2008, când Hamilton şi Rosberg s-au luat efectiv în braţe după ce au terminat pe podium (de la minutul 1:16):

O imagine pe care este imposibil să o revedem, cel puţin în acest final de sezon.

Daniel Ricciardo a fost una dintre primele persoane din Formula 1 care a acceptat provocarea Ice Bucket Challenge, care presupune să-ţi torni apă în cap în scopuri umanitare. Febra a ajuns în cele din urmă şi la McLaren, astfel că directorul de curse Eric Boullier, COO-ul Jonathan Neale şi directorul de brand John Allert au ajuns în această ipostază inedită.

Urmăriţi clipul până la final pentru a afla dacă Boullier scapă sau doar are parte de o mică întârziere în primirea galeţii de apă în cap.