Noaptea la Obor
De vreo câteva luni, în fiecare dimineaţă, mă întâlnesc cu Pasajul Obor. Ne cunoaştem de mult. Încă de pe vremea când zona se cobora la înălţimea numelui: Obor. Am parcurs împreună etapa modernizării lui Onţanu şi m-am bucurat de faţa europenizată a intersecţiei de deasupra sa. Am tot zis că e un crâmpei de civilizaţie austriacă.
Cu timpul însă, numele şi-a pus din nou amprenta asupra modernităţii. Ca un jug ce atârnă greu la gâtul civlizaţiei. Obor-ul a reînviat cu comercianţi ambulanţi, miros de urină, maidanezi, pereţi scorojiţi şi scări rulante care scârţâie îmbâcsite. A reînviat mototolind spoiala occidentală pe care o primise în 2008.
Dar spiritul mahalalei de altădată nu se opreşte aici. El coboară dincolo de intersecţie. În subteran. Acolo unde de câteva luni eu şi Pasajul Obor ne privim în ochi prin beznă. O beznă pe care o tai cu cuţitul, chiar dacă afară soarele e la amiază. E plăcut să experimentezi de cel puţin două ori pe zi coborârea în întuneric, vecină cu deprimarea.
De câteva săptămâni am observat că primarul sectorului 2 a găsit o soluţie salvatoare. Nu e un Dorel minune care lipeşte fire, nici o echipă de intervenţie specializată. E o amărâtă de tablă pe care scrie: „Iluminatul public defect”. E drept că e mai ieftină decât cei 600 de metri de cabluri pe care primăria îi tot licitează de parcă ar fi Arca lui Noe. E drept şi că cei 600 de metri de cablu au fost furaţi de un grup de oameni conduşi de acelaşi spirit al generaţiilor: spiritul Obor.
Credit Foto: subiectiv.ro
