Bogdan Mirica

Am văzut zilele trecute, în trafic, trecând pe un roşu plin, un cap mic şi blond dincolo de geamurile unui BMW X6 argintiu. Nonşalanţă, neatenţie, inconştienţă? Sunt multe calificative. Din fericire, deznodământul nu a fost unul tragic.

O să spuneţi că am ceva cu fetele/femeile care conduc maşini prea mari. Dimpotrivă. Mă bucur că există şoferiţe care pot suci de volan cu îndemânarea unui şofer de autobuz. Şi mă bucur că privesc mai relaxate ca un grup de yoghini la furnicile din jurul lor, ori de câte ori îşi pudrează nasul la semafor.

De multe ori însă, o astfel de combinaţie poate fi la fel de letală ca o ţigară aprinsă lângă pistolul pompei de benzină. Probabilitatea este mică. Atât de mică, însă cu un impact social atât de mare.

În septembrie 2010, pe undeva prin cartierul bucureştean Pipera, un cap blond căuta cu o privire agitată botul maşinii pe care o conducea. Un Hummer alb, poticnit în ceva. În ceva ce încă mai mişca. Frica o ţintuise în scaun şi îi paralizase privirea. Nu prea înţelegea ce se întâmplă. Se simţea totuşi în siguranţă, acolo sus. Dincolo de geam, la câţiva centimetri sub ea, lua sfârşit viaţa unui tânăr motociclist.

Un scenariu destul de tragic, care a ars mocnit în ultimii trei ani, alimentat din când în când de scandaluri cu milionari. Deznodământul a fost făcut public abia ieri, de către Judecătoria Buftea. Capul blond din spatele volanului a fost declarat vinovat pentru neacordare de prioritate şi condamnat la trei ani de închisoare pentru ucidere din culpă. Cu suspendare. Suficient?

Zilele trecute, televizorul meu se chinuia să-mi strecoare dincolo de timpan, printre scăriţă, ciocan şi nicovală o ştire auto difuzată în cadrul unui jurnal de ştiri de pe un post generalist. Am cedat în faţa unei televiziuni la care orice maşină ce sare de 20.000 de euro este ”bolid de lux”.

Ştirea vorbea despre ideea unui director de companie de a instala pe maşina sa, un Mercedes ML63 AMG, o instalaţie GPL. Motivul? Costuri prea mari de exploatare. Te aşteptai la altceva de la un SUV de performanţă? Te aşteptai la mai puţin de 20 de litri/100 de km de la o maşină de aproape 600 de cai putere? În prostia lui, probabil că da. Şi poate tot în prostia lui şi-a dorit să-şi plimbe placiditatea exproletară într-o maşină puternică pe care nu o va exploata niciodată la adevăratul său potenţial. O reţetă clasic românească, mai tradiţională decât sarmalele copiate de la turci, pe care o înfulecă orice culegător de litere: M, S şi AMG.

Revenind. Încerc să nu deviez de la ce vroiam să vă spun şi să mă pierd în mirajul unor elucubraţii tentante despre emanciparea mioritică şi afinitatea unghiilor negre pentru opulenţă sfidătoare.

În ştirea cu pricina, inginerul care a mestecat şi apoi a scuipat în ţărână munca unor băieţi din Affalterbach, sediul AMG, susţine: ”Din ce pot sa spun, este cea mai puterrnica masina care ruleaza cu GPL in Europa”. Greşit. Omul care crede că a inventat roata ar trebui să ştie că există unii care o fac mai profesionist decât el şi din cu totul alte considerente decât zgârcomania coposiană românească.

G-Power a creat în 2011 cel mai puternic automobil cu GPL din lume. (Click aici pentru ştire). Maşina avea 660 de cai putere şi a fost supusă operaţiei de o echipă de specialişti, cu scopul de a doborî un record mondial. Puţin mai nobil nu-i aşa?

Pentru o viziune completă asupra ipocriziei unei opulente sărăcii româneşti, puteţi citi materialul complet, folosit ca sursă de inspiraţie. O să mai cunoaşteţi un posesor de Infiniti Q57 cu GPL. Ceva frumos, tradiţional românesc.

Vedeam zilele trecute un spot în stilul James Bond pentru noul Range Rover. Recunosc că m-a mișcat și mi-am dorit să fiu în locul protagoniștilor. Recunosc că m-a impresionat și ideea de versatilitate a modelului din reclamă, care alege terenul accidentat atunci când drumul este blocat.

Ideea asta de versatilitate m-a lovit și zilele trecute, în parcarea unui mall din București. Proprietarul mașinii din imagine a dat dovadă de inspirație. Nu e chiar scenariul din reclamă, însă este adaptată peisajului românesc.

Acum mai bine de doi ani, prin 2008, eram un gură-cască pe dealurile din apropierea localităţii Cheia. Ajunsesem acolo pe o ploaie turnată fără milă din norii plumburii, speriat puţin de ceea ce voi găsi la Academia de Off-Road Land Rover. Habar nu aveam cu ce naiba se mănâncă cuvintele astea două, OFF-ROAD, şi de ce ajung unii la orgasm după ce se tăvălesc prin noroi toată ziua şi trag ca descreieraţii de maşini înţepenite.

Pentru mine, până atunci, cea mai tare experienţă în teren accidentat fusese coborârea unui deal, pe care iarna unii se dădeau probabil cu sania, la volanul unui Renault Koleos. Maşină capabilă, îmi ziceam în sinea mea.

De nemernicia gândurilor mele profane aveam să mă lămuresc după numai câteva ore de stat în creierul munţilor, mustind a ploaie, cu ochii căscaţi în orbite, siderat de ceea ce mi se deschidea în faţa ochilor. O lume nouă, fascinantă, pe care o sorbeam cu nesaţul unui burete: şleauri, vaduri cu apă, bolovani uzi, pante abrupte, încrucişări de punţi, troliu.

Cuvintele mari sunt incapabile să descrie emoţia, extazul, frica, teroarea, adrenalina şi satisfacţia pe care am trăit-o acolo. Am scris un reportaj care încearcă să povestească experienţa, dar nu e foarte convingător, recunosc.

Cert este că, la finalul zilei, mă simţeam ca un Neanderthalian care face cunoştinţă cu soarele, după o viaţă trăită în peşteră. Un Neanderthalian luat de mână şi scos la lumină de un OM. Un OM ale cărui cuvinte le-am sorbit ca pe un vin nobil la masa de seară. Un OM de la care am ascultat poveşti ca în copilărie, când bunicul pregătea istorisiri cu Harap-Alb şi Prâslea. Un OM care mi-a arătat ce înseamnă off-road-ul şi mi-a deschis o sete greu de ostoit.

O sete care m-a făcut să port două săptămâni la rând o afurisită de şapcă cu Land Rover Academy, deşi uram şepcile. O sete care m-a făcut să păstrez şapca şi acum. O sete care m-a făcut să-mi înrămez diploma obţinută atunci. O sete care nu se stinge, deşi OMUL s-a stins.

Omul s-a numit Oresti Marmara. A plecat zilele trecute în linişte să cutreiere nişte coclauri mai verzi, nişte dealuri clădite pe vise, într-o lume imaginară. În cazul lui, “Odihnească-se în pace!” ar putea fi înlocuit cu altceva: “Cutreieră în pace!”.

Spyker Aileron este o noua confirmare ca olandezii nu se dau batuti. Desi notorietatea lor nu a atins cote prea mari in Europa si pe celelalte piete mondiale, designerii si inginerii din Tara Lalelelor vor sa dovedeasca tuturor ca Spyker are puterea de a redeveni ce a fost: un simbol al casei regale olandeze si un constructor de lux.

Putini stiu ca Spyker este constructorul care a dezvoltat in premiera sistemul de franare pe toate rotile si cel de tractiune integrala la inceputul lui 1900. Olandezii erau recunoscuti pe atunci pentru motoarele puternice, tot ei fiind cei care au gandit un motor cu sase cilindri capabil sa dezvolte 60 de cai putere. In materie de design, fratii Spyker, cei care au pus bazele companiei, au introdus in lumea automobilului grila rotunda pentru radiator, preluata mai apoi de toti constructorii cu renume.

Constructorul de nisa a fost privit o perioada ca fiind principalul concurent al celor de la Rolls Royce, gratie luxului promovat de modelele sale. Moartea unuia dintre fratii Spijker, care au pus bazele companiei, a dus insa la destramarea treptata a constructorului, care a intrat in faliment in 1929, dupa ce o perioada a produs avioane pentru Primul Razboi Mondial.

Anul acesta Spyker s-a prezentat la salonul elvetian cu Aileron, un C8 Laviolette restilizat, si cu o versiune aproape de productie a SUV-ului de lux D12 Peking to Paris, creat in cinstea succesului inregistrat de olandezi in cursa cu acelasi nume de la finele lui 1907. Noul Spyker Aileron beneficiaza de un motor de 400 de cai putere, capabil sa propulseze supercarul pana la peste 300 de km/h. De cealalta parte, D12 Peking to Paris se foloseste tot de un motor imprumutat de la Audi care dezvolta 500 de cai putere si imprima performante demne de invidiat: un sprint 0-100 de km/h in doar 6 secunde si o viteza maxima de 295 de km/h. Nu oricine isi poate permite un asemenea model exclusivist, preturile pornind de la aproape 200.000 de euro.

CONCLUZIA: Nulla tenacci invia est via!

Femeile “impresioneaza” prin calitatile lor la volan. Iata un top al celor mai hazlii ispravi ale soferitelor. Imaginile vorbesc de la sine asa ca multe lucruri nu pot fi spuse despre calitatile reprezentantelor sexului frumos la volan. Fiecare padure isi are uscaturile ei.

Fara a jigni unele persoane trebuie sa marturisesc ca eu personal am avut in trafic cateva “experiente feminine exasperante” (formularea e cam pompoasa dar intelegeti ce vreau sa spun). Singura reactie pe care o au unele domnisoare sau doamne la volan, in momentul unei gafe este: “O nu doamne ce am facut, daca se da jos vatmanul tramvaiului si ma ia la bataie, daca imi zgarie masina? Mai bine nu mai tin mainile pe volan, mai bine iau picioarele de pe ambreiaj. Ah am uitat ca era in viteza… O Doamne mi s-a oprit motorul. E clar, azi este sfarsitul!!! Mai bine imi pun mainile in cap si incep sa plang. ( .” Si asta merge de fiecare data.

Si cum in aceste situatii este nevoie de o mana de fier se gaseste cate un binevoitor cu nervii tari sa o scoata afara pe soferita traumatizata si sa se ofere sa-i mute masina doar pentru… A DEBLOCA DUMNEZEULUI ODATA INTERSECTIA.

Cosmarul continua insa si dupa. Femeia sta 10 minute parcata pe marginea drumului ca sa-si revina. Pe langa masina ei trec rand pe rand soferii blocati. Un cor de injuraturi: “**********-tii care ti-a dat carnetul”, “Cine ti-a pus mai femeie volanu in mana”, Fi-r-ai a beeeeeeep de beeeeeeep.”

Dupa aceasta scurta portie de vulgaritati, femeia reporneste la drum si mai neincrezatoare in capacitatea ei de a struni cei 50 de cai putere, repetand obsesiv in gand: “De maine la metrou, de maine la metrou, de maine la metrou”

CONCLUZIA: Dragele noastre rabdare si stapanire de sine. Si metroul este o varianta buna.