Vedeam zilele trecute un spot în stilul James Bond pentru noul Range Rover. Recunosc că m-a mișcat și mi-am dorit să fiu în locul protagoniștilor. Recunosc că m-a impresionat și ideea de versatilitate a modelului din reclamă, care alege terenul accidentat atunci când drumul este blocat.
Ideea asta de versatilitate m-a lovit și zilele trecute, în parcarea unui mall din București. Proprietarul mașinii din imagine a dat dovadă de inspirație. Nu e chiar scenariul din reclamă, însă este adaptată peisajului românesc.
Acum mai bine de doi ani, prin 2008, eram un gură-cască pe dealurile din apropierea localităţii Cheia. Ajunsesem acolo pe o ploaie turnată fără milă din norii plumburii, speriat puţin de ceea ce voi găsi la Academia de Off-Road Land Rover. Habar nu aveam cu ce naiba se mănâncă cuvintele astea două, OFF-ROAD, şi de ce ajung unii la orgasm după ce se tăvălesc prin noroi toată ziua şi trag ca descreieraţii de maşini înţepenite.
Pentru mine, până atunci, cea mai tare experienţă în teren accidentat fusese coborârea unui deal, pe care iarna unii se dădeau probabil cu sania, la volanul unui Renault Koleos. Maşină capabilă, îmi ziceam în sinea mea.
De nemernicia gândurilor mele profane aveam să mă lămuresc după numai câteva ore de stat în creierul munţilor, mustind a ploaie, cu ochii căscaţi în orbite, siderat de ceea ce mi se deschidea în faţa ochilor. O lume nouă, fascinantă, pe care o sorbeam cu nesaţul unui burete: şleauri, vaduri cu apă, bolovani uzi, pante abrupte, încrucişări de punţi, troliu.
Cert este că, la finalul zilei, mă simţeam ca un Neanderthalian care face cunoştinţă cu soarele, după o viaţă trăită în peşteră. Un Neanderthalian luat de mână şi scos la lumină de un OM. Un OM ale cărui cuvinte le-am sorbit ca pe un vin nobil la masa de seară. Un OM de la care am ascultat poveşti ca în copilărie, când bunicul pregătea istorisiri cu Harap-Alb şi Prâslea. Un OM care mi-a arătat ce înseamnă off-road-ul şi mi-a deschis o sete greu de ostoit.
O sete care m-a făcut să port două săptămâni la rând o afurisită de şapcă cu Land Rover Academy, deşi uram şepcile. O sete care m-a făcut să păstrez şapca şi acum. O sete care m-a făcut să-mi înrămez diploma obţinută atunci. O sete care nu se stinge, deşi OMUL s-a stins.
Omul s-a numit Oresti Marmara. A plecat zilele trecute în linişte să cutreiere nişte coclauri mai verzi, nişte dealuri clădite pe vise, într-o lume imaginară. În cazul lui, “Odihnească-se în pace!” ar putea fi înlocuit cu altceva: “Cutreieră în pace!”.
