Bogdan Mirica

Chiar dacă ai în garaj un BMW M5 şi chiar dacă te crezi unul dintre cei mai pricepuţi băieţi care ştiu să o dea de-a latul, astfel de ”acte de bravură” ar trebui condamnate. De ce? Pentru că se desfăşoară pe drumuri publice. În cazul imaginilor de mai jos, contraexemplul vine din Georgia.

Autorii imaginilor, chiar şi şoferul, recunosc pericolul pe care îl reprezintă aceste acte de inconştienţă şi promit că nu vor mai practica astfel de manevre de drumurile publice. Totodată, ei îndeamnă la un şofat regulamentar.

Un fel de ”Fă ce zice popa, nu ce face el”.

Vedeam zilele trecute un spot în stilul James Bond pentru noul Range Rover. Recunosc că m-a mișcat și mi-am dorit să fiu în locul protagoniștilor. Recunosc că m-a impresionat și ideea de versatilitate a modelului din reclamă, care alege terenul accidentat atunci când drumul este blocat.

Ideea asta de versatilitate m-a lovit și zilele trecute, în parcarea unui mall din București. Proprietarul mașinii din imagine a dat dovadă de inspirație. Nu e chiar scenariul din reclamă, însă este adaptată peisajului românesc.

Pe trotuare, pe spaţii verzi, pe oriunde apucăm. Mai nou şi în florării. Am văzut că se poartă pe strada Teiul Doamnei din Capitală.

Mai în glumă, mai în serios este vorba despre un accident destul de grav. Cum a reuşit să ajungă bietul Fiat fix în florărie? O neacordare de prioritate, o altă maşină care mergea tare şi o traiectorie pe care nici o formulă matematică a lui Pitagora n-o putea anticipa.

Acum mai bine de doi ani, prin 2008, eram un gură-cască pe dealurile din apropierea localităţii Cheia. Ajunsesem acolo pe o ploaie turnată fără milă din norii plumburii, speriat puţin de ceea ce voi găsi la Academia de Off-Road Land Rover. Habar nu aveam cu ce naiba se mănâncă cuvintele astea două, OFF-ROAD, şi de ce ajung unii la orgasm după ce se tăvălesc prin noroi toată ziua şi trag ca descreieraţii de maşini înţepenite.

Pentru mine, până atunci, cea mai tare experienţă în teren accidentat fusese coborârea unui deal, pe care iarna unii se dădeau probabil cu sania, la volanul unui Renault Koleos. Maşină capabilă, îmi ziceam în sinea mea.

De nemernicia gândurilor mele profane aveam să mă lămuresc după numai câteva ore de stat în creierul munţilor, mustind a ploaie, cu ochii căscaţi în orbite, siderat de ceea ce mi se deschidea în faţa ochilor. O lume nouă, fascinantă, pe care o sorbeam cu nesaţul unui burete: şleauri, vaduri cu apă, bolovani uzi, pante abrupte, încrucişări de punţi, troliu.

Cuvintele mari sunt incapabile să descrie emoţia, extazul, frica, teroarea, adrenalina şi satisfacţia pe care am trăit-o acolo. Am scris un reportaj care încearcă să povestească experienţa, dar nu e foarte convingător, recunosc.

Cert este că, la finalul zilei, mă simţeam ca un Neanderthalian care face cunoştinţă cu soarele, după o viaţă trăită în peşteră. Un Neanderthalian luat de mână şi scos la lumină de un OM. Un OM ale cărui cuvinte le-am sorbit ca pe un vin nobil la masa de seară. Un OM de la care am ascultat poveşti ca în copilărie, când bunicul pregătea istorisiri cu Harap-Alb şi Prâslea. Un OM care mi-a arătat ce înseamnă off-road-ul şi mi-a deschis o sete greu de ostoit.

O sete care m-a făcut să port două săptămâni la rând o afurisită de şapcă cu Land Rover Academy, deşi uram şepcile. O sete care m-a făcut să păstrez şapca şi acum. O sete care m-a făcut să-mi înrămez diploma obţinută atunci. O sete care nu se stinge, deşi OMUL s-a stins.

Omul s-a numit Oresti Marmara. A plecat zilele trecute în linişte să cutreiere nişte coclauri mai verzi, nişte dealuri clădite pe vise, într-o lume imaginară. În cazul lui, “Odihnească-se în pace!” ar putea fi înlocuit cu altceva: “Cutreieră în pace!”.

… cu multă zăpadă şi cu un vecin răutăcios.

Noaptea a adus peste Aveo-ul din anduranţă un strat pufos de zăpadă, cam de două palme. Nimic mai provocator pentru o înviorare de dimineaţă. Tot provocator se poate numi şi modul în care a parcat vecinul meu aseară. O fi nins, o fi plouat, nu m-o fi văzut, l-or fi iritat numerele mele de Ungaria. Cert e că abia strecurai un deget între americanca mea şi iberica lui.

Cu puţin ajutor de la un prieten am ieşit, chiar fără prea mari bătăi de cap. Surprinzător, nici Aveo nu pare să fi fost atins de vecinul cu Seat.

În fiecare zi privim de cel puţin câteva zeci de ori vitezometrul. Vă imaginaţi de câte ori ne-am aruncat ochii asupra acestui instrument banal, menit să ne indice viteza şi nimic mai mult? Pun pariu că nimeni nu s-a gândit la această bucată de plastic ca la rodul unui intens studiu de design. Puţini ştiu că oamenii de creaţie măsoară cu atenţie distanţa dintre cifre, mărimea acesteia şi chiar culoarea. De-a lungul anilor, designul vitezometrului a evoluat alături de cel al maşinii pe care a fost introdus.

Cu ocazia centenarului Chevrolet, o scurtă galerie foto trece în revistă evoluţia vitezometrului pe cele mai cunoscute modele ale constructorului din Detroit, de la cel analog la cel digital.

via | annyas

UPDATE: 24 iunie – Aseară Dănuţ continua să livreze bilete pensionarilor care trimiteau SMS. Asta deşi cursa de AutoGP nu a primit licenţa FIA.

23 iunie – Mare concurs mare aseară pe celebrul canal OTV. Cel mai iubit dintre pământeni, preşedintele nedeclarat al tuturor românil0r oferă premii la care nici nu visează oamenii din satele fără drumuri, apă şi canalizare. După lădiţele cu mâncare pe care oamenii se băteau în SMS-uri şi excursiile în Grecia, Dan Diaconescu oferea aseară un bilet la cursa de AutoGP, programată în luna august în jurul Casei Poporului.

Pentru a culege impresii cât mai proaspete, Dănuţ ordonă operatorilor apelarea câştigătorului. Ne răspunde doamna Alexandra, o fidelă telespectatoare “care nu a mai câştigat nimic, niciodată”.

D-na Alexandra: Bună seara domnu’ Dan. Ce bine că vă aud!

DD: Bună seara doamnă. Aţi câştigat un bilet la o cursă de automobilism în luna august, organizată la Casa Poporului. Sunteţi mulţumită de premiu?

D-na Alexandra: Da domnu’ Dan sunt foarte mulţumită. N-am mai câştigat nimic la dumneavoastră.

DD: Doamnă biletul valorează 800 de euro. Vă prind bine banii ăştia?

D-na Alexandra: Vai domnu’ Dan. Vă mulţumesc tare mult!

Femeia, cu o voce amorţită de somn, mormăi salutul de despărţire şi închise telefonul, fericită că mâine se va putea lăuda în sat (am uitat să vă spun că d-na Alexandra este o femeie simplă, de la ţară) cu premiul ei fictiv de 800 de euro.

De parcă toate astea nu ar fi fost de ajuns, colac peste pupăză, astăzi, colegul Daniel Popescu ne anunţă că ne putem lua adio de la faimoasa cursă organizată în jurul Casei Poporului. Motivele le citiţi voi singuri aici.

Catolicii rostesc odată la câteva decenii “Habemus Papam”. Românii rostesc după opt decenii “Habemus Pasaj”. Prezent în planurile de urbanism încă de la începutul anilor ‘30, pasajul a fost inaugurat ieri.

După litri de cerneală şi tuş, după sute de pagini de ziar, după alte zeci de procese şi bălăcăreli publice, Oprescu a inaugurat weekendul acesta cei mai dezbătuţi 1.9 kilometri de asfalt din România ultimilor cinci ani.

În noiembrie 2006, Videanu punea prima bordură, pardon cărămidă, la temelia pasajului. Au trecut cinci ani de moloz, praf, betoane şi lucrări tărăgănate până la inaugurarea “fără fast”, dar cu confeti a podului “terminat de Oprescu”.

După un tur experimental, concluzia este simplă: am aşteptat cinci ani pentru două minute. Atât durează, în condiţii normale de trafic, traversarea celui mai lat pod hobanat din Europa, de la un capăt la celălalt. Importanţa celor două minute o vom observa pe parcurs.

Scena următoare pare ruptă dintr-un film de comedie. Ea este însă cât se poate de reală şi a fost filmată în Statele Unite, acolo unde poliţia a decis să escorteze un grup de gâşte pe o autostradă intens circulată. Chiar dacă efortul autorităţilor pare ciudat, deznodământul a fost unul fericit pentru grupul de înaripate.

A curs  multă apă pe străzile din Statele Unite. Inundaţiile au lovit puternic dincolo de Ocean, unde americanii au încercat să salveze ce au avut mai de preţ. Este şi cazul unui pasionat din Kentucky, care a vrut să cruţe viaţa unui Porsche 911, improvizând un loc de parcare plutitor. La plecare, proprietarul nu a uitat să ancoreze “ambarcaţiunea” de colţul casei.