Meşter

Unele societati de leasing fac ce fac si reusesc sa tina lumea-n tara. Crezand probabil ca fac parte dintr-un program al Guvernului prin care romanii trebuie sa produca aici, si nu altundeva, baietii de la GE Money Romania (suna pretios, frumos si profi, stiu) nu-ti elibereaza o imputernicire pentru parasirea tarii la bordul masinii pe care le-o platesti lunar decat daca ai norocul de a te fi nascut vreun fiu al vreunui sef de acolo. Ceea ce, sa recunoastem, se intampla mai rar decat daca te-ai fi nascut in Franta, de exemplu, acolo unde nu ai nevoie de respectiva imputernicire.

GE Money Romania se numea pana acum un an Motoractive Leasing si se afla in centrul Bucurestiului, iar imputernicirea se putea ridica de la birourile oamenilor oricum destul de greu, cu un anunt prealabil pe care sa-l faci cu 24 de ore inainte. Evident, imputernicirea este un soi de model pe care oamenii aia schimba doar numarul de inmatriculare si numarul de sasiu al masinii, pentru ca datele celui care iese din tara le treci tu ulterior.

Ei bine, de cand fostul Motoractive (respectiv noul GE Money) s-a mutat in Pipera, acolo unde stau baietii cu sange rece si nobil, s-a terminat cu puntea de comunicare intre parti. Bai frate, nu conteaza ca faci doua ore pe drum pana acolo (lucru pe care-l stiu oamenii care lucreaza acolo, ca doar n-or dormi toti prin canalele din Pipera), nu conteaza ca le faci cerere cu doua ere glaciare inainte, nu conteaza ca daca ii intrebi de fax iti rad in nas. Conteaza doar ca nici macar daca ajungi acolo dupa indelungi lupte prin traficul molcom al capitalei nu te ajuta cu nimic. Astepti ca un idiot juma’ de ora pe o canapea, timp in care iti faci curaj sa o intrebi pe secretara de ce nu-ti vine idioata de foaie velina A4.

Wrong.

Dupa ce fetei de la receptie i se face mila de cauza ta nobila care putea fi rezolvata prin apasarea butonului SEND de pe un amarat de fax, urmatorul pas este sa o cheme pe o colega superioara in rang pe scara de valori a tribului care sa iti asculte pasul. Treci prin etapele nedumerire/nervi/furie/’mnezei si ajungi la o rugaminte facuta printre dinti conform careia iti doresti o foaie. Orice foaie, un A4 gol daca se poate, ca sa pleci naibii din tara asta.

Mai astepti juma’ de ora, ca numarul de sasiu e lung si trebuie probabil verificat de specialistul in comunicare al GE Money, de atasatul de presa al acestuia, de sora varului care se ocupa cu innodatul tevilor in baile GE Money si, in ultima instanta, de un verificator de serii de sasiu care se strica daca-l grabesti cu mai mult de juma’ de cifra pe an. Cu rabdarea la pamant, te rogi sa n-ai nevoie sa iesi din tara in urmatoarele 40 de vieti, pentru ca s-ar putea ca nervii de la granitele de odinioara sa se fi schimbat in nervii de la granita cu bunul simt ridicata cu sarg la intrarea in curtea socieatii de leasing la care (repet, ca poate nu s-a inteles) le virezi banii every fucking month.

Stiti ce se intampla daca ceri numele unui superior pentru a discuta cu el? Ti se spune, verbal si atat, ca superiorul a fost instiintat. Si, daca esti norocos (caz in care ar trebui sa te pui cu burta pe un bilet la loto, pentru ca e clar ziua ta), afli si numele superiorului.

Ei, uite ca i-am instiintat si eu pe baietii de pe site. Bai, care vreti leasing auto, incercati sa evitati zona Pipera. Mergeti la altii care pot sa iti dea cont, user si parola de unde sa-ti descarci si sa printezi imputernicirea in fix 13-14 secunde. De acasa.

Nu am mai fost de ceva vreme la munte cu masina, din cauze legate de legaturi prea mari cu Bucurestiul cauzate de proiectul Automarket. Am dat insa o raita sambata si duminica si am ajuns la concluzia ca avem niste conducatori care nu merita tara pe care-o au. De acum stiu ca Romania nu e urata pentru ca e locuita, ci pentru ca e condusa si construita de oamenii care o conduc.

Ideile, pe scurt.

Nu se poate sa faci 200 de kilometri in 5 ore si jumatate. Bai, NU SE POATE! Probabil ca nu va spun nimic nou cand amintesc de celebrele coloane formate pe DN1 prin Busteni-Azuga, eliminate prin Sinaia si regrupate la Comarnic. Ei bine, dragilor, de aceasta data am stat la o coada interminabila cauzata de un accident grav petrecut din cauza unor marlani in zona Sinaia.  Vreo 30 de kilometri de coada fara pauza.

Nu se poate ca un accident sa blocheze complet unul dintre cele mai importante drumuri de acces in Bucuresti. E un accident, fratilor, nu a cazut un meteorit pe sosea. Desi ceva-mi spune ca daca s-ar fi intamplat treaba cu meteoritul prin Franta, oamenii trageau doua sensuri in jurul gaurii in 30 de minute.

Am renuntat la a inainta precum continentele, in ritm de epoci glaciare, si am luat-o din Sinaia spre Targoviste. Nu stiui daca sa ma bucur pentru ca aici s-au invartit rotile sau sa-mi amintesc sarbatorile din calendar gandindu-ma la sirul de carii din asfalt care la un moment dat formau o sosea a lor, aparte, la vreo 5 centimetri sub patura de asfalt originala.

Nu se poate ca un oras normal sa arate asa cum arata orasele noastre. Dupa sirul de ninsori din iarna asta, asfaltul produs de baietii zambareti cu guse si burti asortate la cravata si camasa s-a transformat intr-un soi de nisip amestecat cu apa si ulterior uscat cu foehn-ul. Am numarat masini oprite sa-si schimbe roata pe pana pana cand am ajuns la concluzia ca am sanse sa intru in istorie atingand infinitul. La final, cireasa de pe tort si bomboana de pe coliva, am dat si eu mana cu o cunostinta a tuturor soferilor din acest weekend: cricul. Oricat de incet ai aborda gropile, oricat de indicat pentru proba de slalom ai fi, gropile aparute pe harta patriei ca bubele apoase pe timp de varicela ascund in apa maloasa si murdara surprize contondente.

Am murit si am inviat, apoi iar am murit cautand o spalatorie auto pe culoarul Rucar-Bran. E adevarat ca oamenii de pe acolo se ocupa mai degraba cu pensiuni si au o sosea care arata cum arata o ulita din Germania in 1700, dar cred ca e pont de afacere in zona.

Bucurestiul anului de gratie 2010 arata la fel ca America de Sud inainte sa fie colonizata. E mare, plin cu indieni si ai nevoie de spirite ca sa-l strabati teafar.

Am facut poze de exceptie cu Astra, Lancer Ralliart si C4 Picasso. Le veti vedea pe toate in scurt timp, la rubrica de teste.

Romania, 2010. Apa sfintita. De soferii care intra-n ea.

Romania, 2011. Drum national anul trecut, curiozitate stiintifica anul asta.

Observ ca din ce in ce mai multi utilizatori ai site-ului vad solutia LED-urilor atasata luminilor de zi, fazei scurte, fazei lungi, pozitiei sau semnalizatoarelor ca pe una de prost gust, fara logica estetica si cu un ridicat nivel de inutilitate tehnica. De obicei, in cadrul proiectului Fii Designer, in care utilizatorii nostri isi dau cu parerea despre designul unui model si incearca sa-l redeseneze, orice solutie LED aleasa de un user pentru blocurile optice ale unui model este contraatacata fara echivoc de un alt user, care sustine ca LED-urile sunt stampila manelistilor.

DE UNDE S-A PLECAT?

De la clasicele Dacii. Inainte de 1989, Daciile cumparate nu aveau optiunile pe care le poti alege pe oricare masina ti-o cumperi astazi. De fapt, masinile de pe atunci nu prea aveau niciun fel de optiune. Nici macar de culoare. Astfel ca, odata ce iti comandai o Dacie, te aflai in fata faptului implinit. Iar daca erai alergic la vopseaua albastra, naspa. Aia-ti cadea, cu aia defilai.

In aceste conditii, un vant de schimbare venit dinpre Occident, acolo unde lumea isi putea personaliza masinile inca de la acea vreme, a dus la abordarea problemei in mod individual, si din acelasi timp dinspre Rusia, acolo unde simtul estetic este lovit in plex de fiecare data cand englishrussia mai scoate in fata cate o nazdravanie. Asa au aparut, intr-o ordine absolut aleatorie, catelul cu cap mobil de pe bord, foliile, crucile, sfintii, icoanele, personajele Disney si Warner Brothers si, in general, toate animalele care puteau fi atasate de parbriz. Fiecare incerca sa isi faca masina pe gustul sau In intampinarea imaginatiei romanesti a venit inventarea ventuzei, cel mai bun prieten al miroticului timpuriu, elementul practic care permitea descatusarea estetica personala a fiecaruia.

APARITIA LED-urilor

Prin 1968, un singur LED alb costa 200 de dolari in State. In 1991, baghetele LED au ajuns sa fie obiect de masa. Imaginatia vreunui producator de jucarii din China a facut ca acesta sa vada potentialul unei afaceri cu LED-uri destinate personalizarii masinilor. LED-urile se vad, lumineaza, deci presonalizeaza mai acatarii decat un amarat de caine al carui cap se plimba bezmetic prin bord. LED-urile au fosta asezate peste tot. Pe bord, dedesubtul masinii, pe muchii, pe faruri, pe grila, pe sigla, pe roti. Nimic n-a scapat contemplatiei inspre absolutul individual. S-a inceput cu aceleasi Dacii vechi, insa s-a continuat cu mai toate icoanele second-handului, o inventie care a readus in prim-plan prietenia seculara dintre nemti si romani.

In conditiile in care aveai mari sanse sa te intalnesti pe strada cu un adept al noilor tehnologii iar vederea sa iti fie pe veci oripilata de imaginea crepusculara multicolora psihedelica a unei Dacii din ‘76 care semana cu o lada din metal acoperita cu licurici, gusturile noastre s-au schimbat. Astfel ca, in momentul in care din ce in ce mai multe masini de serie au inceput sa aiba pe luneta lumini de frana in forma de bagheta cu – ati ghicit – LED-uri, nimeni nu se mai mira. Tehnologia ajunsese la noi de ceva vreme. Nici nu se mai observa faptul ca stopurile asezate de obicei in varful lunetei erau puse acolo pentru caracteristicile de aprindere rapida a LED-urilor.

AUDI

R8, A6 Avant, A4, A5 si apoi toata gama. Designerii marcii germane au fost cei care au simtit potentialul tehnic si estetic al LED-urilor si au hotarat sa inoveze. LED-urile consuma putin, au o durata de viata lunga, sunt foarte vizibile indiferent de conditiile de mediu si, asa cum am spus anterior, se aprind foarte repede (cu 0.2 secunde mai rapid decat becurile normale). Era doar o chestiune de timp pana cand LED-urile utilizate pana atunci exclusiv pentru luminile de zi sa fie transformate in becuri pentru faza scurta, semnalizatoare si faza lunga. Si s-a intamplat.

Normal, multi dintre conationalii nosti au constatat ca ideea celor de la Audi face parte din acelasi cerc al bunei dispozitii personale lansat in anii ‘90 in zona curburii Carpatilor. Evident, nu e asa. Daca vreti, diferenta e ca intre Daciile alea cu LED-uri si Audi-urile cu LED-uri.

Una mica pentru cei care se intreaba de ce Automarket isi rezerva dreptul de a sterge unele comentarii. Sau “cenzuram” comentariile, asa cum se lanseaza unii in afirmatii fara sa cunoasca semantica termenului. Voila, idiotenie concentrata. Poluare pe metru patrat.

Am gasit solutia pentru a construi extrem de rapid autostrazi. Nici macar nu avem nevoie de multe materiale. Iar modelul vine – se putea altfel? – din fotbal.

Dupa ce oficialii din Ghencea si-au dat seama ca ne vom face din nou de rahat cu perje in fata lumii cu gazonul demn de plantat pepeni al stadionului pe care joaca Romania cu Austria, oamenii au recurs la cea mai inteligenta solutie gasita vreodata in istorie. La concurs cu Edison si cu necunoscutul inventator al rotii. Observand ca terenul se vede ca dracu’ din tribune, cu smocuri de iarba intre care se arata mandra glia stramoseasca maronie, oamenii au purces la vopsit pamantul cu verde, pentru a da bine la televizor. E adevarat ca solutia rivalizeaza cu vopsitul in verde al copacilor iarna, cu prilejul vizitelor oficiale ale fostului, dar eternului dictator Ceasca, dar ce mai conteaza? Am gasit solutia, nu vom avea de suferit atunci cand pe Eurosport se vor transmite imagini din timpul meciului Romania-Austria.

In aceste conditii, zic: tocmim frumos o echipa de 50 de zugravi (la negru, fara contract si mai ales fara vreo licitatie prealabila), cumparam 50.000 de cisterne cu vopsea neagra si vreo 50 cu vopsea alba. La o ora de varf, in prezenta oficialitatilor si a televiziunilor maneliste, le dam muncitorilor startul peste islazuri, cu galetusa si bidineaua in mana, si ii punem sa vopseasca, frate, niste autostrazi. Nu tre sa taiem padurile si sa sapam dealurile, pentru ca astea se pot vopsi usor. In spatele echipei vin alti cinci zugravi care traseaza liniile de marcaj si voila: avem autostrada, frate. Iar atunci cand Google va reface harta din satelit a Romaniei, vom avea o tara atat de plina de autostrazi incat se vor mira aia din Uniunea Europeana de harnicia proverbiala a poporului roman.

Dupa asta, ne vom ruga sa ploua putin si sa lanseze dracu’ Dacia odata SUV-ul ala, sa putem sa si circulam pe autostrazile noi. Pana la urma, ce mi-e o autostrada desenata pe deal, ce mi-e una asfaltata pe campie? Tot SUV-urile se baga-n fata.

Suntem penibili. Hai Romania!

P.S. Punem pariu ca un litru de vopsea va costa cel putin 500 de euro?

Foto exclusiv: prima suta de metri de pe prima autostrada pictata de romani

Sa te fereasca Dumnezeu sa ai o masina in Romania. Am impresia ca asigurarile CASCO, pe care le platim cu mare placere in fiecare luna sau de patru ori pe an, dupa caz, sunt de fapt bilete doar dus la un centru de contra-tratament nervos, in care intri sanatos si din care iesi cu maimute pe creier.

Bunaoara, am indraznit sa imi cumpar o masina, acum vreun an si ceva, printr-o companie de leasing. Care companie de leasing a ales by default sa imi asigure CASCO masina la Asiban. Nimic de comentat. Pana cand ai norocul de a ti se intampla ceva, orice. Si in Romania e absolut NORMAL sa ti se intample ceva in doi ani de plimbat printr-un Bucuresti care, vorba lui Bobby Voicu, nu e un mare oras, ci un mare santier.

Am avut nesimtirea crasa de a-mi aseza masina intr-un weekend in parcarea cladirii de birouri in care se afla redactia Automarket. Stiind ca e parcare pazita si ca am mai facut asta de cateva zeci de ori inainte, nu am avut nicio emotie sa o las in locul respectiv. Surpriza, insa. Luni dimineata, parbrizul era izbit si crapat, probabil din cauza unei pietre care a cazut de pe cladirea respectiva. Sau de oriunde altundeva din Univers. Irelevant.

Am inghitit in sec, stiind ca daca ma apuc sa imi repar masina prin metoda CASCO va trebui sa imi dedic timpul acestei actiuni mai intens decat si-au dedicat timpul apostolii care au scris Biblia. Intr-un final, atunci cand crapaturile au inceput sa mi se impleteasca prin fata ochilor, am decis ca e cazul sa fac marele pas. O sa o luam episodic, iar acest post va fi editat de cate ori va mai aparea cate un episod in serialul CASCO.

10 august 2009 – Firma de leasing imi trimite actele si imputernicirea de care am nevoie pentru a deschide un dosar de daune partiale la asigurator. Nu mai e nevoie de ceva vreme de constatare de la Politie, deci macar de o problema am scapat.

12 august - Dupa o serie de telefoane si verificari pe internet, aflu ca Asiban repara parbrizele prin reprezentanta Pilkington Romania. Mi se spune sa merg direct acolo. Imi fac programare.

13 august - La Centrul de parbrize, asa cum se numeste locul faptei, un agent constatator al celor de la Pilkington imi face dosarul de dauna partiala. Completez declaratia in care explic cum s-a intamplat nenoricirea. O piatra a cazut pe parbriz. Nu ma agit in continuare si cu faptul ca o alta piatra (probabil din acelasi lot) a cazut si undeva pe marginea plafonului, indoindu-l. Omul face poze, semnez, totul e senzational de ok. Mi se spune ca dosarul trebuie sa mearga la Asiban, care trebuie sa isi dea acceptul pentru plata. “Intr-o saptamana va sunam si va chemam noi”, imi spune optimist agentul constatator. E ultimul zambet pe care l-am vazut in epopeea Asiban.

17 august - Plec in vacanta pentru o saptamana. Revin in Romania in 24 august, deci dupa 11 zile de la constatare. Intre timp, lasasem masina la birou si cheile la colegi, in caz ca ma suna mai repede parbrizarii. Acum rad ca prostul de mine insumi ca puteam sa gandesc asa ceva.

24 august – Sun la Centrul de parbrize sa intreb care e stadiul dosarului meu. Mi se spune ca cei de la Asiban nu si-au dat inca acceptul si ca ar fi bine sa “ii pisez putin pentru a-mi da mai repede un raspuns”. Ii spun omului ca nu e neaparata nevoie, pentru ca masina nu e avariata intr-atat incat sa nu pot circula cu ea. Dar bag la cap. Si plec in tara pentru inca o saptamana.

31 august - Impulsionat de colegii de redactie, imi fac curaj sa ma avant in hatisurile birocratice ale Asiban. Sun la un numar de telefon, apoi la altul, apoi la altul, mi se face legatura la altul, moare legatura. Sun din nou, mi se da un alt numar, la care sun si mi se spune ca trebuie sa sun la secretariatul de la daune sau, daca vreau, direct la daune. Sun la secretariat, imi raspunde o domnisoara care ma intreaba care e numarul dosarului. What? Nu stiu, dear, e o relatie intre voi si Centrul de parbrize, nu ma bag in iubirea voastra. Cauta fata dupa numarul de inmatriculare, dupa indelungi cautari gaseste. Imi spune numele agentului care se ocupa de dosarul meu. Sa-i zicem domnul Pulie. Sun la secretariatul lui, care dupa ce incearca sa imi faca legatura direct imi da numarul de telefon la care dau de omul meu. In sfarsit. Dupa 398 de mii de telefoane, am numarul agentului Pulie. Sa zicem.

- Alo, am o problema cu un dosar deschis in Paleozoic, e vorba de o crapatura idioata intr-un parbriz. Se poate rezolva, va rog?
In timp ce am pus intrebarea, alti cativa centi din rata lunara CASCO intra in conturile Asiban. Dupa ce verifica, Pulie imi spune senin:
- Nu e treaba noastra ca oamenii de la constatare au uitat sa ne trimita cererea de plata.
- Deci totul e ok, mai aveti nevoie doar de cererea aia?
- Da, sa ne-o trimita pe mail si noi platim.

Sun la Centrul de parbrize, mi se spune ca am sunat la alt centru de parbrize. Doua cercuri cu doua centre, probabil. Whatever. Dau de cine trebuie la Centrul de parbrize la care mi-am facut constatarea initiala. Mi se spune voalat ca cei de la Asiban sunt idioti si ca nu au nevoie de vreo cerere de plata, pentru ca seful lor le-a spus “de mii de ori” ca totul se afla in dosar. Il rog sa rezolve problema cu Asiban, pentru ca intre ei e problema. Ii dau din nou numarul meu de telefon. Mesajul: “Va sunam noi”.

M-am intors de unde-am plecat. Astept un telefon. Colegii de redactie imi spun ca sunt prea bland cu ei. Le zic ca am invatat sa ma comport civilizat.

3 septembrie - Sun la Centrul de parbrize sa intreb care e stadiul lucrarilor, cu impresia ca pentru a-ti schimba un parbriz dureaza mai mult decat sa construiesti o autostrada. Care dureaza vesnic la noi. Nimeresc din nou la alt centru, care ma retrimite la celalalt. Numarul de telefon e identic.

- Buna ziua, in legatura cu un dosar pentru o tampenie de crapatura pentru care astept un raspuns de pe vremea vizigotilor va sun.
- Lasati-ne un numar de telefon si va sunam noi.
(Aici mi-am cam pierdut rabdarea, deci nervii mei incepeau sa aiba probleme de comunicare)
- Mi se pare ca vorbesc cu un robot, pentru ca primesc acelasi raspuns de fiecare data. Am sunat la Asiban, care spuneau ca au nevoie de cererea de plata pentru dosarul meu.
- Ok, trimitem acum.
- Merci beaucoup.

Inchid.

In 30 de minute, ma suna nimeni altul decat domnul Pulie, de la Asiban. Omul care se ocupa de dosarul meu. Suna de parca as fi achetat de DNA.

- Buna ziua, exista o problema cu dosarul dumneavoastra.
- ?
- Trebuie sa veniti sa semnati din nou pe dosar.
- Pai aveti semnatura mea deja acolo, faceti colectie? Nu pot sa v-o trimit pe fax? Prin curier? Trebuie sa traversez Bucurestiul, deci sa-mi pierd juma de an din viata, pentru a ajunge acolo?
- Da. Si mai e ceva…
In acest moment mi-am amintit jumatate din sfintii din Calendarul Ortodox, pe care ii salut cu aceasta ocazie.
- Va rog, stimate domn. Mare om. Stimabile.
- Declaratia dumneavoastra nu este conforma cu adevarul. Cum adica a cazut o piatra pe parbriz?
- Deci cum?
- Ati scris ca a cazut o piatra de pe cladirea de birouri de langa parcare. Trebuia sa descrieti cum a cazut, de ce, daca se lucra deasupra.
- Si ce tip de roca nu vreti? Mi se pare o nesimtire ce imi spuneti, din doua motive. 1. Acum trei zile, dosarul era OK si asteptati doar o cerere de plata. 2. Eu va spun ca am lasat masina aici si am gasit-o cu parbrizul spart. Nu a fost singura in timp, s-a mai intamplat. Puteam sa va mint frumos si sa va spun orice altceva, dar am preferat sa va spun adevarul. Puteti veni sa verificati, daca va erijati in detectiv. In plus, daca nu va convine declaratia, va asigur ca am un background destul de solid incat sa va explic metaforic cum o bucata de roca dirijata de gravitatie poate sa spintece vazduhul in caderea ei libera spre o bucata de sticla care, din pacate, e reprezentata de parbrizul masinii mele. A carei asigurare CASCO o platesc lunar la voi.

Cam asta a fost dialogul, pe scurt. El a durat mai mult, mai ales in ceea ce priveste replica mea finala, pentru ca mi-am pierdut la un moment dat rabdarea. Sebastian spunea ca trebuia sa il invit pe om sa stea cu cortul in locul in care am lasat masina pentru a vedea daca ii cad pietre in cap noaptea. Ma apuc sa concep oferta de turism.

Intre timp, a ramas ca trebuie sa ma duc pana la Asiban sa le dau autografe si sa refac o compunere libera despre dorinta de libertate a rocilor din Romania.

Incepe sa-mi placa. Probabil o s-o lungesc dinadins de acum.

7 septembrie – M-am hotarat: o sa fac o plangere la CSA in care imi voi exprima punctul de vedere. Sper ca cei de la Comisia de Supraveghere a Asigurarilor nu doar supravegheaza, ci si actioneaza. Sau ca macar stiu putina fizica si constientizeaza, spre deosebire de domnul Pulie, ca o piatra care cade de pe o pacatoasa de cladire are toate sansele sa se transforme intr-un proiectil care poate crapa un parbriz.

va urma…

Din cand in cand, cam o data la trei-patru luni, primim comunicate de presa de la Dacia prin care oficialii constructorului de la Mioveni ne semanleaza concursuri-fantoma in care pseudo-castigatorii primesc Loganuri, Sandero-uri, MCV-uri si asa mai departe.

In general, atunci cand se intampla tepe de tipul asta in afara, concursurile sunt facute de niste baieti inteligenti care stiu sa prezinte marfa altora ca si cum ar fi a lor. Altfel spus, sunt eeeeextrem de credibili. La noi, insa, de fiecare data cand dam ochii cu un astfel de concurs, avem surpriza de a vedea ca acestea se desfasoara pe site-uri cu nume incalcit care in mod clar nu sunt ale constructorului. Mai mult, forma si continutul respectivelor site-uri ating limita maxima de penibil si frizeaza idiotenia.

Va citez din descrierea ultimului concurs organizat de un tembel de genul asta. Nu pun link si nume, ca nu merita. De fapt, simplul fapt ca scriu despre asta e deja prea mult.

“Cu ocazia impliniri a 41 de ani de la infintarea uzinei Dacia, am organizat o promotie la care au colaborat cele patru mari retele de telefonie mobila (Zapp, Orange, Vodafone, Cosmote) a cate 100 de numere de telefon din fiecare retea prin tragere la sorti , vor fi desemnate doar 10 numere de telefon si vor fi anuntati printr-un mesaj text de catre operatori uzinei Dacia, mesajul continand numarul de telefon si adresa de e-mail la care veti avea posibilitatea de a contacta unul dintre operatorii Dacia.”

Nu trebuie sa uit de un pasaj absolut genial si nemuritor (prima litera lipsa nu imi apartine)
” n atentia castigatorilor nu comunicati nimanui codul unic de ce la-ti primit prin mesajul text) .
Sponsori oficiali sunt(B.R.D)Banca Romana da Dezvoltare,(R.C.A)Astra Asigurari”

Normal, pentru conformitate, exista si un soi de testimoniale care nu fac decat sa ateste faptul ca cei care chiar trimit bani au probleme de conformitate a legaturilor cromozomiale:
“Ma numesc Adrian Iordache sunt din Bucuresti si sant fericit ca sunt unu dintre castigatori ce au castigat un Logan MCV nou ..multumesc Uzinei Dacia ….”

Ok, e destul, ne-am format o parere. Dar stiti ce e extrem de trist? Nu faptul ca indivizii care fac glumele astea de concurs exista si ca ne respira aerul, ci faptul ca exista persoane care chiar trimit bani. Si care chiar cred ca au castigat masini. Si care vad site-ul asta ca pe o garantie a faptului ca premiul merge la ei.

Sincer, cu astfel de castigatori, nu ma mir ca aceste “concursuri” se inmultesc la fel ca exemplarele X6 albe aflate – din pacate – in posesia unor cetateni de etnie imprecisa. Ba mai mult, tind sa ma bucur ca tipii care sunt convinsi ca au castigat isi iau niste tepe cat Baraganul. Minunat. Sunt la un pas de a demara o cheta pentru a-i trimite pe “castigatori” in lume. Undeva, departe.

Scriam ieri, in postul anterior, despre Mihai Marinescu si despre faptul ca romanul a concurat in weekend la Monaco in World Series by Renault. Marinescu a avut ocazia de a-si acorda monopostul pe circuitul pe care, duminica, Jenson Button & Co. si-au incordat muschii in cea de-a sasea cursa a sezonului in Formula 1.

Pe putini ii intereseaza subiectul. Iar cei care vad o licarire de subiect in asta fac din bici rahat. Ca de obicei. E ca si cum m-as apuca sa scriu despre bolile cardiovasculare intr-un moment in care tot ce stiu este faptul ca inima are doua auricole si doua ventricole. In eventualitatea fericita ca le stiu si p-astea…

Articolul e aici.

Uneori, steagul Romaniei iti trezeste emotii. Sunt singurul care a avut o tresarire calda atunci cand a vazut casca lui Mihai Marinescu in World Series by Renault la Monaco?

Primul post non-auto pe acest blog.

Presa din Romania (link 1, link 2, link 3, link 4) s-a trezit astazi atacata frontal de un articol aparut in publicatia italiana Il Giornale, prin care Mircea Lucescu era denumit, spun jurnalistii de la Bucuresti, “tigan roman” dupa ce acesta a castigat cupa UEFA cu Sahtior Donetk. Fara a verifica catusi de putin care este contextul si backgroundul cultural in care presa sportiva italiana utilizeaza acest termen, ziarele, televiziunile si radiourile s-au facut zid in fata italienilor, acuzandu-i de rasism si alaturandu-le etichete exclusiv negative.

Paradoxal, cei care au o problema cu profesionalismul sunt jurnalistii romani, nu cei italieni.

Expresia utilizata de jurnalistul italian al cotidianului Il Giornale, “zingaro rumeno della panca”, nu are sensul pe care romanii il considera. In limbajul utilizat de jurnalistii sportivi din Italia, propozitia se refera la experienta acumulata de Mircea Lucescu ca antrenor pe la echipele pe ale caror banci a tracut. Altfel spus, sensul grosier al termenului “zingaro” este, aici, “nomad”, “care a trecut prin multe locuri”, si nu “tigan”.

Problema este ca mania persecutiei, sentiment care se razvrateste in noi de fiecare data cand ne simtim atacati – real sau nu – a explodat in presa si s-a mutat la nivel diplomatic. Ambasada Romaniei la Roma a reactionat dur, printr-un comunicat in care ii face cu ou si cu otet pe “xenofobii si tendentiosii” jurnalisti italieni.

Evident, la nivelul respectiv, solutia cea mai simpla era un telefon intr-o redactie. Apelul ar fi stins imediat ecourile negative ale articolului prin explicarea sensului acestuia. Sau, mai simplu, diplomatii romani ar fi evitat un moment penibil cautand pur si simplu pe Google expresia “zingaro della panca” sau “zingaro della panchina” pentru a gasi cateva zeci de exemple in care expresia respectiva se refera la antrenori sau jucatori experimentati de origine italiana.

Iata cateva exemple:

LA REPUBBLICA – http://www.repubblica.it/2005/j/sezioni/sport/calcio/scoglio/scogliobio/scogliobio.html

IL GIORNALE – http://www.ilgiornale.it/a.pic1?ID=223502

ASSOALENATORI – http://www.assoallenatori.it/aiacweb.nsf/WebviewAllenatorebyNumero/f83ae722876ba9a0c12573760043482e

Isteria iscata de verificarea superficiala a unui material a continuat in presa din Romania chiar si dupa ce insusi Mircea Lucescu a afirmat ca sensul expresiei este cu totul altul decat cel subliniat de jurnalistii sportivi de la Bucuresti. Emisiunile de rating si buletinele de stiri de seara (Antena 1, Antena 3, Realitatea – si acestea sunt doar cele observate de mine) au continuat sa acuze fara logica o expresie care nu facea decat sa laude antrenorul roman.

Sange latin? Mai degraba exemplu negativ de profesionalism de origine orientala.

Later edit: Am vazut in reluare Sinteza Zilei de joi. O jumatate de emisiune dedicata unei probleme care nu exista. Incredibil. Termeni filosofici, scumpi, emisi de somitati ale ecranului romanesc recent. Sunt curios daca producatorii emisiunii isi vor retrage cuvintele adresate italienilor.