Meşter

Legea Proporţionalităţii Inverse: Cu cât maşina e mai nouă, mai scumpă, mai tehnologizată şi mai accesorizată, cu atât cresc şansele ca persoana de la volan să vorbească la telefon cu aparatul la ureche, nu cu el legat prin Bluetooth la sistemele pe care maşina le oferă.

Prima Lege a Incidenţei: Dacă o maşină frânează fără logică în mijlocul şoselei sau a străzii, aceasta va face stânga sau dreapta în foarte scurt timp, uneori fără să semnalizeze.

A doua Lege a Incidenţei: Dacă o maşină frânează fără logică în mijlocul şoselei sau a străzii şi nu face stânga sau dreapta, luminile de avarie îşi vor face apariţia în cel mai scurt timp fără motiv real.

Legea Creştinismului: O maşină care rulează cu un copil care stă pe banchetă sau pe scaunul pasagerului fără centură sau scaun dedicat are cel puţin 5 cruci lipite pe centrul parbrizului.

Legea Transferului de Căldură: Dacă staţionezi ilegal şi blochezi strada, arată-te cel puţin la fel de nervos precum cei care stau blocaţi în spatele tău.

Legea Recurenţei: După fiecare cinci cuvinte pe care le auzi din gura unui taximetrist iese o flegmă.

Legea Biodegradabilităţii: Experimentele arată că, oricâte chiştoace şi oricât scrum ai arunca din maşină, acestea vor dispărea în momentul în care vor atinge asfaltul, aşa că poţi să continui să faci asta de câte ori vrei, pe întreaga durată a vieţii.

Legea Geometriei: Diagonala unui dreptunghi este calculată parcând strâmb maşina pe orice loc de parcare în care oricum abia încape o maşină.

Legea Majorităţii: Indicatoarele Oprirea Interzisă şi Staţionarea Interzisă îşi pierd puterea dacă în zona respectivă sunt parcate cel puţin cinci maşini.

Legea Compensaţiei: La fiecare 100 de maşini hibride cumpărate în România există un utilaj al administraţiei locale care scoate un fum atât de negru, încă poate să ucidă fauna din jumătate de Pacific.

Legea Rapidităţii: O stradă asfaltată trebuie decupată în maximum 6 luni pentru verificarea calităţii lucrării.

Prima Lege a Dexterităţii: Posesia unui permis de conducere înseamnă automat că maşina poate fi condusă întotdeauna cu o mână aşezată vertical, la ora 12.

A doua Lege a Dexterităţii: Dacă prima lege nu se aplică, se aplică una dintre poziţiile: Iepure la volan, Gigolo italian sau Şezlongul.

Legea Pilotajului: O maşină depăşită pe şosea te va depăşi la rândul său în localitate, unde tu mergi legal, iar ea cu cel puţin dublul limitei de viteză.

Legea Naturii: Dacă nu-ţi speli maşina, nu va ploua cu săptămânile. După ce-o vei spăla, peste noapte va ploua timp de cel puţin 6 ore.

Legea Jegului: Lichidul de parbriz ţi se termină exact când singurele soluţii de achiziţie rămân benzinăriile.

Legea Comitetului: Poziţia categorică a unui taximetrist într-o discuţie e direct proporţională cu numărul de taximetrişti aflaţi în jurul său în acel moment.

Legea Dublei Personalităţi: O maşină care merge legal în Ungaria şi Bulgaria va depăşi viteza maximă admisă cu cel puţin 50 de kilometri pe oră imediat după intrarea în România.

Legea Dublei Identităţi: Un şofer care aruncă gunoaie pe geamul maşinii se va plânge de două ori mai mult de lipsa de curăţenie din oraşul său.

Legea Prioritizării: O persoană pusă să aleagă între un sistem audio de top şi două airbag-uri în plus va alege întotdeauna sistemul audio.

Legea Persistenţei: O persoană care va alege un sistem audio în detrimentul a două airbag-uri va fi prima care va acuza constructorii maşinilor cu mai puţin de 5 stele EuroNCAP că nu au grijă de clienţii lor.

Legea Paradoxului: Un bărbat care înjură o femeie la volan va provoca de cel puţin două ori mai multe accidente decât femeia pe care a înjurat-o.

Legea Omătului: Cu cât e mai scumpă maşina, cu atât mai multă zăpadă va avea pe ea în timp ce circulă iarna.

Legea Minunii: Dacă în Biblie apa se transformă în vin, în România ploaia se transformă în maşini care blochează oraşele.

Într-o lume ideală, maşinile noastre ar scoate miros de panseluţe şi ar produce, în loc de noxe, hamburgeri gratis. În aceeaşi lume imaginară ideală, criza economică s-ar rezolva cu o bancă cretină trimisă în faliment, iar maşinile s-ar cumpăra după gusturi, nu după buget.

Dar, aşa cum ştim şi experimentăm cu toţii, lumea ideală pe care am dori-o e uşor departe de noi. Atât de departe, încât avem nevoie de camere care să filmeze non stop ce fac cei din jurul nostru la volan, poate-poate nu s-o nimeri vreun cretin care ne loveşte doar pentru a ne cere bani şi alte foloase, sta-le-ar motoru’-n curbă celor care fac mârlănii de genul ăsta. Tot aşa, într-o lume ideală, vaca ar fi vacă şi calul ar fi cal, iar noi am simţi instantaneu diferenţa de gust dintre cele două înainte ca britanicii să descopere că au mâncat Black Beauty în loc de Joiana.

În sfârşit, în lumea ideală pe care o visăm cu toţii ai putea să mergi pe autostradă ca nemţii. Iar asta include faptul că nu te loveşti de caruţe cu câte-un cal care fac liniuţe pe austostrada Bucureşti-Constanţa. Chit că, să recunoaştem cu toţii, cei doi executanţi de motorsport alternativ din plan îndepărtat, primesc hamburger în loc de noxe. Dacă vor.

Oricum, jos pălăria pentru impecabila şi rapida reacţie a poliţiştilor, care i-au împiedicat instantaneu vizibil pe cei doi să-şi expună valenţele într-o zonă potrivită hipismului, precum este autostrada. De asemenea, vreau să îi felicit pe oamenii legii pentru incredibila capacitate de reacţie în ceea ce-i priveşte pe cei care le asigură spatele lui Don Quijote şi Sancho Panza de Bucureşti, evitând astfel ca aceştia să se lupte cu morile de vânt din Bărăgan.

Hai ai noştri!

În general, discuţiile despre fiabilitatea Ferrari se rezumă, în cercurile amatoriceşti, la poveşti despre maşini care au luat foc intempestiv prin toate colţurile lumii. Clişeul ăsta – care pe de o parte ascunde frustrări, pe de altă parte generalizează câteva episoade izolate – este atât de des întâlnit recent chiar şi pe site-urile auto cu nume, încât fiecare ştire care anunţă că un Ferrari a luat foc nu mai are în vedere niciun alt element. Nu mai contează că şoferul ar fi putut face erori, că maşina nu a fost utilizată în limitele normale sau că, pur şi simplu, problemele ar fi utut fi create de o terţă parte. Ferrari-urile ard ca torţele. Asta-i opinia generală, chiar dacă este evident că unul-două incidente pe an pot fi încadrate pur şi simplu la capitolul “şi altele”.

Nu am unde să încadrez însă imaginea de mai jos, pe care o prietenă mi-a trimis-o astăzi. Dacă eşti client Ferrari, ai un nivel dictat de poziţie sub care nu ai voie să cobori. Oricât de greu ar fi şi în orice poziţie ajungi, faptul că învârţi un volan de Ferrari este o oportunitate şi o onoare cam în aceeaşi proporţie cu cât este o obligaţie şi o responsabilitate. În plus, din câte ştiu, Ferrari le oferă clienţilor asistenţă rutieră în toată lumea, deci un simplu telefon ar fi rezolvat o problemă care s-a terminat în capătul unei şufe, cu un Yaris în rolul de Salvattore della Patria.

Salut. Tu, cel care citeşti aceste rânduri, eşti unul dintre cei mai ghinionişti oameni de pe pământul ăsta. Dar poate că ştii asta deja. Dar când spun ghinionist, mă refer la al dracu’ de ghinionist.

Tu, iubitorule de maşini, ai fost cel care înainte de Revoluţie citeai ce prindeai în materie de maşini şi reţineai ce puteai. Existau câteva surse de informare în acest domeniu, dar nu aveai cum să priveşti cu jind peste graniţe, unde revistele erau normale, maşinile inovau, clienţii cumpărau din plăcere, iar pasiunea era alimentată şi întreţinută de o industrie înfloritoare. În tot acest timp, tu erai pedepsit la obedienţă pasivă involuntară. Primeai o maşină şi atât, şi aia pe sărite, iar apariţiile care veneau din est erau văzute ca nişte adevărate comori estetico-tehnice.

Tu, iubitorule de maşini, ai fost cel care ai asistat cu nerv la apariţa primelor reviste auto adevărate, încercări sudate de oameni care împărţeau aceeaşi pasiune cu tine. Ai început să vezi că lumea maşinilor este de fapt colorată, are miros şi gust, are virtuţi pe care tu nu le-ai mai întâlnit, dar le-ai bănuit. Pasiunea ta, iubitorule de maşini, începea să aibă o bază, reuşea să scape din chingi şi le puteai arăta acum celorlalţi că tu iubeai maşinile, nu maşina. Singura. Ok, poate nu singura, dar una dintre cele foarte puţine.

Tu, iubitorule de maşini, ai simţit apoi cum eşti luat de valul de fani născuţi peste noapte, de cunoscători într-ale meseriei, de mecanici de carieră inventaţi în cursuri lipsă şi de cunoscători care “fac” Germania şi îţi povestesc la o şuetă ce mai vor să scoată în următoarea perioadă constructorii, pentru că el a văzut maşinile de peste câţiva ani pe autostrăzile din Germania. Tu, cel care tresare când aude numele Ferry, care ştie că Maybach e altceva şi mai ales altcineva decât doar se vede, cel care suspină după liniile unui Stratos, după pasiunea pe care ţi-o inspiră un quattro, după praful din raliurile adevărate şi după culorile incredibile ale unor maşini din Le Mans, ai fost nevoit să înduri gloata de fascinaţi ale căror cunoştinţe se opresc la TDI şi ale căror pasiuni există doar în analele proprii. Şi ai tăcut, pentru că, nu-i aşa, dacă te cerţi cu ei rişti ca lumea să nu mai facă diferenţa.

Tu, iubitorule de maşini, ai conştientizat ce înseamnă strategie, concepţie, design, cunoştinţe, abordare. Ai ştiut din prima că proiecte precum Logan nu sunt destinate eşecului pentru că maşina e urâtă, ci reprezintă altceva decât ce ai văzut până atunci, e un produs croit pe noi şi că o piaţă superficială nu poate niciodată să înghită produse cu o concepţie complexă. Tu, iubitorule de maşini, ai băgat capul în pământ şi ai oftat lung în tine când ai văzut cum carnetul de şofer devine un drept, nu un privilegiu. Când ai văzut cum pasiunea ta înseamnă zero pe lângă banii altora. Când ai văzut cum eşti contrazis, omorât ideatic şi apoi aruncat la rechinii logicii. Cu argumente care nu există.

Tu ai respirat din ce în ce mai greu când – conştientizând faptul că avem o piaţă mică, mică, mică de tot – auzeai în jurul tău că o maşină abia lansată a apărut pe şoselele şi că “e plin de Lamborghini-uri”, pentru că tu ştiai foarte bine că cele 3-4-5 bucăţi reprezintă minim în contextul raportului populaţiei, că reprezintă mult mai puţin decât se întâmplă în orice altă ţară civilizată. Tu ai ştiut că orice exagerare este de fapt pur şi simplu expresia superficialităţii, a unor cunoştinţe lipsă şi a unui contact abia limitrof cu realitatea

Tu, iubitorule de maşini, ai sperat o dată, de două ori, de trei ori şi apoi ai pus capăt speranţei când ai auzit că în România vor avea loc evenimente sportive pe circuite imaginare. Te-ai călit şi nu mai pui botul la anunţuri cretine care te anunţă că un circuit de karting e de fapt unul de nivel internaţional pe care se poate întâmpla orice “în afară de Formula 1″. Ai ajuns la capătul răbdării, ai văzut că nu se va întâmpla niciodată ce se întâmplă în afară. Ai respirat uşurat abia când ai mers în Piaţa Constituţiei şi ai văzut camioanele FIA GT acolo, iar maşinile gata de start. Ai văzut că da, se întâmplă în sfârşit ceva, că am ieşit din era întunericului mediatic şi că nu mai suntem nişte bieţi muritori într-o pată neagră undeva în estul Europei. Ai respirat miros de benzină arsă şi ai admirat bucăţi de pneuri, dar apoi ai privit în jurul tău. Şi, văzând tribunele goale, ţi-ai dat seama că niciodată nu vom vedea un circuit adevărat în România. Pentru că un circuit nu poate trăi dintr-un singur eveniment la care oricum tribunele se umplu pe sfert. Şi da, ai oftat încă o dată, pentru că probabil că te-ai născut într-un popor greşit.

Ai fost lovit apoi de faptul că revistele auto dispar încetul cu încetul, mâncate din interior şi din exterior. Pentru că, atunci când în afară vezi tarabe pline de reviste care merg de la discuţii auto până la pasiunea unor nebuni frumoşi care scot o revistă de sine stătătoare dedicată modelului Porsche 911, îţi dai seama că ţi-ai da jumătate din bani pentru a putea citi aşa ceva la noi. Dar că asta nu se va întâmpla niciodată.

Tu, iubitorule de maşini, ai privit cu resemnare bătăile infinite în justiţie între asociaţiile de jurnalişti care organizau – fiecare – versiunea proprie a competiţiei de tip maşina anului. Unii aveau “Maşina Anului în România”, ceilalţi “Maşina Anului” şi fiecare încerca să dezvolte o competiţie fie cât mai relevantă. Doar că ţie ţi s-a cam luat de scandaluri şi de vorbe şi ai încercat să eviţi cât poţi orice concurs de genul ăsta, orice încercare de stabilire a unui câştigător, orice strategie de promovare a unei maşini, simţind că eşti păcălit şi tras pe sfoară.

Tu, iubitorule de maşini, cel care se plimba liniştit, cuminte şi fără blitzuri printre standurile Salonului Internaţional Auto din Bucureşti, singurul eveniment la care puteai respira relativ acelaşi aer cu cel pe care îl expiră oamenii care dau tonul industriei la Saloanele mari ale lumii, ai primit în pumn în coaste când ai aflat că 2007 a fost ultima ediţie şi că nu se ştie când vei mai vedea un eveniment adevărat, în care concepte şi maşini prezentate în premieră (măcar naţională) trec prin faţa ochilor tăi. Ai fost privat şi de singura legătură – aşa cum era ea – cu industria din afară. Ai primit o lovitură dură şi ai fost trimis acasă, la biroul tău, să înţelegi ce vrei şi să nu mai simţi nimic. Acum, te resemnezi cu evenimente în care trei-patru mărci expun modele pe care  deja le vezi în showroom-uri şi priveşti cu ochii stinşi la cei care încearcă să îţi vândă o marfă care nu există.

Tu, iubitorule de maşini, eşti un ghinionist. Ar fi trebuit să te naşti în altă ţară, să conduci o altă maşină, să iubeşti altfel, să simţi altfel, să nu simţi umilinţa, să nu simţi tristeţea şi să fii unul dintre cei fericiţi care tresar la sunetul unui motor adevărat. Îmi pare rău, iubitorule de maşini. Eşti unul dintre cei care merită aplaudaţi, care merită respectaţi, care merită ascultaţi.

Dar ştii ceva, iubitorule de maşini? Măcar nu eşti singur.

Venită pe e-mail. Nu ştiu dacă e pe bune, dar dacă e pe bune înseamnă că e pe bune. Deşi, dacă n-ar fi pe bune e la fel de pe bune. Pentru că – pe bune – ce-i pe bune e pe bune.

Din sutele de ştiri legate de fenomenul auto care îmi ajung în faţa ochilor în fiecare zi, măcar una sau două merită povestite şi analizate pe larg într-o secţiune separată a site-ului nostru. Ei bine, ştirea de azi este legată de primul român care a intrat în Formula 1. La propriu.

Un român aciuat prin Spania a reuşit să facă mândră naţiunea în momentul în care a hotărât să dea iama în materialele de construcţii de pe marginea circuitului stradal din Valencia. Acesta a furat 200 de kile de şuruburi care urmau să fie utilizate la construcţia tribunelor pentru Marele Premiu de Formula 1 al Europei, care are loc în acest an pe străzile oraşului spaniol în 26 iunie.  Cei care se ocupă de organizare aduseseră respectivele materiale într-o zonă securizată, lângă circuit, pentru a începe din timp construcţia tribunelor. Mai multe detalii găsiţi aici.

Oricum, peste toate acestea rămâne performanţa omului nostru. Nu e de ici, de colo să intri în Formula 1 cu un cărucior de supermarket, să faci performanţă şi să scrie ziarele despre tine. Cinste.

Sper că nu e o campanie de boicotare a băjeaţilor care deţin Audi-uri, dar mintea îmi este invadată în ultima perioadă de imagini care mai de care mai pline de sens şi de nonsens (în funcţie de caz) cu exemplare A6 şi A8 de generaţie veche în tot soiul de ipostaze care nu anunţă decât că cerul e limita, vorba poetului.

După ce acum câteva zile ne-am delectat cu A8-ul cu jante de 16 inch, astăzi vedem un Audi care, după sigla de pe spate, deducem că e un A. Omul a încercat să bată toate regulile fizicii şi să ne demonstreze că unghiul de înclinare este mai bun decât în cazul oricărui offroader veritabil de pe piaţă. Din păcate, în România nu există scări în 45 de grade sau mai mult, c-am fi asistat la un adevărat spectacol stratosferic. Oricum ar fi, foarte bun exponatul care deschide expoziţia de obiecte contemporane pe scările Muzeului de Istorie.

foto via

Cei care mă cunosc ştiu că sunt adeptul regulilor. Pentru că regulile te educă şi pentru că pierderile şi erorile sunt mai puţine. Şi totuşi, România te face să înţelegi, uneori, că dacă joci după reguli rişti să crăpi.

Regula dintr-o ţară civilizată este să nu depăşeşti pe linia continuă. Şi totuşi, această regulă poate fi încălcată atunci când la mijloc apare un element care nu doar că ignoră orice fărâmă de bun simţ, ci chiar elimină orice speranţă pe care o avem. Pentru că regula numărul unu în traficul din orice ţară civilizată este să nu punem în pericol siguranţa celor din trafic. Iar o Dacie construită acum 20 de ani încărcată cu mult peste ceea ce poate fi permis şi cu un şofer atât de inconştient încât ar fi în stare să îşi omoare familia doar pentru a duce un scaun în plus pe plafon nu poate fi decât un element care pune sub semnul întrebării siguranţa.

Şi nu, nu funcţionează reţeta clasică “Meştere, eşti cretin, dacă nu are bani omul, ce maşină ai vrea să aibă?”. Pentru că libertatea ta se termină unde începe libertatea mea. Iar dacă tu nu mă laşi să circul civilizat pe şosele şi stau în spatele tău cu 30 km/h timp de 10 kilometri, ar fi cazul să laşi volanul şi să te apuci de autobuz, tren şi altele de genul ăsta.

Dacă nu ai bani de maşină, nu conduci una. Este fix atât de simplu. Şi ghici ce! Nici măcar nu e o regulă valabilă doar la noi.

România e ţara în care natura a reuşit să facă lucruri mai calculate decât au reuşit inginerii constructori în întreaga istorie a naţiei. Ţara în care atunci când “mănânci bine” se cheamă că ai mâncat de fapt mult. Ţara în care politicienii nu doar uită ce spun de pe o zi pe alta, ci fac cu totul invers. Ţara în care televiziunile sunt de fapt partide politice cu membri abonaţi. Ţara în care fotbalul este ridicat la rang de artă, deşi Europa ne-a văzut ultima dată picioarele atunci când am trimis un sol care s-a întors cu coada-ntre picioare “din cauza antrenorului”.

România e ţara în care nicio maşină cumpărată din showroom nu are airbag-uri în plus faţă de ce prezintă în dotarea standard, dar în care aceiaşi posesori de maşini ţipă de se aude până la stratul de ozon că Duster are trei stele EuroNCAP. E ţara în care îţi cumperi piele pe scaune pentru că se curăţă mai uşor şi atât. E ţara în care se vorbeşte doar despre diesel-uri, dar în care se cumpără 75% benzine în segmentul compact. E ţara în care se preferă o maşină de 15 ani uneia noi.

România e o ţară anapoda. În care jantele de 16 inch cumpărate din piaţă pot să stea fără probleme pe un Audi A8. Pentru că România e ţara în care nimic nu mai contează.

Domnilor, atenţie. Mare atenţie.

Ştim că Bucureştiul este plin de şoferi de duminică, ştim cu toţii că uneori mai bine circuli pe jos decât să te chinui cu maşina într-un oraş care ar fi mult mai prietenos cu şoferii dacă şi şoferii ar fi mai prietenoşi cu regulile de bun simţ şi cu cele rutiere. Dar ultima invenţie a unora este aparent infalibilă şi cu adevărat specială. Din păcate, ne priveşte pe toţi. Şi tot din păcate, oricare dintre cei care îşi văd de treabă poate deveni victimă.

Ieşi de pe o stradă de pe care ai cedează trecerea. Vrei să ieşi, iar cel de pe strada mare cu prioritate îţi face semn că poţi să intri. nu apuci să virezi, că te trezeşti cu cel care îşi făcuse semn accelerând în tine. Te loveşte, iar tu eşti de vină. Pentru că el avea prioritate. Accidentul e uşor, dar tu îţi pierzi carnetul. Şi aşa, din negocieri, ajungi să-i dai omului o sumă de bani pentru ca incidentul să fie trecut la capitolul “în parcare”. Iar cel cu maşina pleacă mai departe, pentru a găsi o altă victimă.

Spuneţi că şi el îşi loveşte maşina? Nu e o problemă. Omul a închiriat-o şi are franciză CASCO de 99 de euro. Aşa că, dacă o duce împachetată, plăteşte cei 99 de euro şi gata. Dar într-o zi poate să facă şi 1000 de euro doar din povestea asta. Iar tu nu ai ce să-i faci, eşti cu mâinile legate.

Li se întâmplă multora. AICI aveţi un astfel de exemplu, destul de concludent. Iar aceasta este doar una dintre sutele de poveşti de acest tip din Bucureşti.

Aşadar, circulaţi cu grijă. Singura soluţie e să vă încăpăţânaţi să nu ieşiţi decât după ce strada cu prioritate este liberă.