Meşter

19  iulie 2012. Într-o zi frumoasă de vară, cei care s-au rugat să scape de porţiunea DN1 Bucureşti-Ploieşti se bucurau pentru că autorităţile reuşeau în sfârşit să taie panglica unei porţiuni de vreo 55 de kilometri de autostradă care face legătura între centura Bucureşti şi centura Ploieşti. Aveam prima porţiune din viitoarea autostradă Bucureşti-Braşov şi, chiar dacă pe atunci nu puteai să circuli decât cu 100 de kilometri pe oră, ne simţeam ceva mai europeni.

Între timp, autostrada Bucureşti-Ploieşti s-a dovedit a fi utilă şi deloc aglomerată, iar deschiderea unui nod la Snagov a adus cu sine creşterea vitezei maxime permise la “normalul” 130 de km/h pe o bună parte din cei 55 de kilometri. Perfect, pentru că nervii pe care-i pierdeai până la Ploieşti în zilele aglomerate rămân acum intacţi atunci când vrei să mergi spre munte. Cel puţin până în zona Comarnic, unde dopurile sunt la ele acasă. Dar asta e o altă discuţie.

Am venit acum câteva seri dinspre Ploieşti spre Bucureşti şi am observat un lucru: foarte multe dintre bucăţile semnalizatoare reflectorizante din plastic montate pe balustrada exterioară a autostrăzii lipsesc. Există porţiuni întregi în care “ochii de pisică” au dispărut, iar în unele zone apar pe sărite. Am făcut şi un clip cu ocazia asta. parateză: filmat de pe scaunul din dreapta, aşa cum e civilizat.

Dacă atunci când a fost construită şi apoi (re)modernizată  autostrada spre Constanţa am văzut cum panourile dintre benzi sunt folosite pe casele sătenilor din jur, care au hotărât că un drum până la primul depozit de ţigle nu face cât colecţionarea unor bucăţi din plastic de calitate, “ochii de pisică” de pe marginea autostrăzii Bucureşti-Ploieşti vor ajunge, probabil, pe căruţele şi bicicletele localnicilor care îşi fac veacul prin comunele înşiruite de-a lungul DN1.

Trăim într-o ţară în care evoluţia nu se face treptat, liniar, prin eliminarea caracterelor subevoluate, ci printr-o luptă agresivă cu strămoşii care ţin cu tot dinadinsul de Evul Mediu. Suntem într-un avion care se înalţă lent, foarte lent, dar de care se agaţă cu dinţii creaturi rupestre de care nu putem scăpa decât când acestea îmbătrânesc şi nu mai au puterea să se ţină de fuselaj. Şi toată speranţa ne stă în faptul că lipsa şcolilor va însemna şi o lipsă a perpetuării educaţiei ăsteia macabre de care dau dovadă unii.

Noi, cei mulţi suntem în primul rând de vină pentru că murim fără a simţi că am evoluat. Când vom rezolva asta, vom avea voie să înjurăm şi la etajul superior.

Nu se întâmplă doar la noi. Invitat la emisiunea matinală de la Canal+, Ministrul francez al Învăţământului şi Dezvoltării profesionale, Nadine Morano, a confundat Renault cu… Renaud. Întrebată ce părere are de faptul că, în cazul scandalului de spionaj de la Renault, doar Carlos Ghosn nu a ieşit vinovat, madam Morano a dat cu bâta-n baltă, crezând că moderatorul Maïtena Biraben o întreabă despre Renaud, un cântăreţ francez. Momentul este absolut memorabil.

Moderator: Renault – toată lumea e de vină, în afara lui Carlos Ghosn
Morano: Îmi plac unele piese ale lui Renaud, dar nu toate. Nu am ascultat foarte mult, astfel că nu vă pot spune dacă îmi place sau nu.
Moderator (după un moment de uimire): Nu e vorba de o melodie, ci de Renault, care îşi reglează conturile în povestea de spionaj industrial.

Cei care mă cunosc ştiu că sunt adeptul regulilor. Pentru că regulile te educă şi pentru că pierderile şi erorile sunt mai puţine. Şi totuşi, România te face să înţelegi, uneori, că dacă joci după reguli rişti să crăpi.

Regula dintr-o ţară civilizată este să nu depăşeşti pe linia continuă. Şi totuşi, această regulă poate fi încălcată atunci când la mijloc apare un element care nu doar că ignoră orice fărâmă de bun simţ, ci chiar elimină orice speranţă pe care o avem. Pentru că regula numărul unu în traficul din orice ţară civilizată este să nu punem în pericol siguranţa celor din trafic. Iar o Dacie construită acum 20 de ani încărcată cu mult peste ceea ce poate fi permis şi cu un şofer atât de inconştient încât ar fi în stare să îşi omoare familia doar pentru a duce un scaun în plus pe plafon nu poate fi decât un element care pune sub semnul întrebării siguranţa.

Şi nu, nu funcţionează reţeta clasică “Meştere, eşti cretin, dacă nu are bani omul, ce maşină ai vrea să aibă?”. Pentru că libertatea ta se termină unde începe libertatea mea. Iar dacă tu nu mă laşi să circul civilizat pe şosele şi stau în spatele tău cu 30 km/h timp de 10 kilometri, ar fi cazul să laşi volanul şi să te apuci de autobuz, tren şi altele de genul ăsta.

Dacă nu ai bani de maşină, nu conduci una. Este fix atât de simplu. Şi ghici ce! Nici măcar nu e o regulă valabilă doar la noi.

Uneori, faptul că-ţi laşi câinele închis în maşină e rău pentru el. Alteori, e rău pentru tine. Aşa cum vedem mai jos, există şi posibilitatea ca acest lucru să fie rău pentru ceilalţi…

Acasă am un PS2. Luat acum vreo patru ani pentru a putea să bag fără oprire Gran Turismo 4. N-a fost rău jocul. Şi asta pentru că e foarte dificil. Din punctul meu de vedere, e mai bine să îţi pierzi zilele încercând să treci de o anumită probă dintr-un joc decât să termini jocul fluierând. Chestiune de gust.

Atunci când Polyphony şi Sony au anunţat că vor lansa pe piaţă în 2009 Gran Turismo 5, aştepările erau mari. Mi-am zis că, odată cu lansarea acestui joc, voi trece şi eu, civilizat, pe PlayStation 3. Până una-alta, profitând de amânările succesive ale lansării lui Gran Turismo 5, am amânat şi eu achiziţia unui PS3. Nu am la ce să-l folosesc până când nu se strânge de-un motiv întemeiat.

Aseară, însă, a venit clipa pe care-o aşteptam de vrei doi-trei ani. Gran Turismo 5 a fost lansat oficial în România şi sunt printre primii care au pus mâna pe unul dintre jocuri. Logic, la cât l-am aşteptat. L-am şi testat aseară, în cadrul lansării oficiale, pe un Sony Bravia 3D. Mi-a plăcut cu Delta Integrale pe zăpadă şi cu un Fiat 500 F pe circuitul virtual desenat pe străzile Madridului. Chit că n-am putut să trec de 90 km/h. Nu merge mai mult maşina.

Jocul e tare. Lista de maşini e şi mai tare. Circuitele sunt superbe. Deci următoarea investiţie va fi un PS3. Până atunci, stau şi mă uit la DVD-ul oficial şi bălesc.

Gran Turismo 5 e aici.

Domnilor, dacă tot s-a terminat sezonul de Formula 1 şi nu vă veţi mai întâlni cu monoposturile pe grila de start pentru o perioadă, vă invit la un joc online. A fost lansat de Mobil 1, oamenii care stau căţăraţi pe monoposturile McLaren şi este – o curiozitate în lumea jocurilor, fie ele şi pe internet – adaptat la limba română. Se numeşte Mobil 1 Global Challenge şi se joacă online AICI.

Iar prietenul Lewis ne prezintă mai jos şi ce trebuie să facem în joc, ca să nu mai stăm cu regulamentul în braţe înainte de a călca tastele. Era să zic pedala

Acum vreo cinci luni, din rândurile piloţilor de teste ai celor de la Toyota dispărea omul care a coordonat dezvoltarea absolut tuturor modelelor sportive create vreodată de compania japoneză şi de Lexus, marca premium a niponilor. Hiromu Naruse era numele său. V-am povestit la acea vreme ce a însemnat acest om pentru cel mai mare producător al lumii, astfel că nu voi relua subiectul. Ce vreau să subliniez este faptul că, spre deosebire de ceea ce se întâmplă la noi exact în aceste zile, japonezii ştiu să-şi amintească de oamenii lor importanţi într-un mod elegant, civilizat, plăcut şi mai ales extrem, emoţionant.

Porsche Design mi-a făcut sfârşitul de săptămână şi mai plăcut printr-un film de trei minute şi jumătate care analizează, cu ajutorul actorilor Billy Zane şi Karel Roden, eterna discuţie care desparte inginerii de designeri şi invers: forma urmează funcţia sau funcţia urmează forma?

Filmul e superb, implică o mulţime de substraturi, explicaţii şi întrebări şi trebuie neapărat pus la bookmarks. Mai multe găsiţi şi AICI.

Domnilor, sunteţi oficial depăşiţi tehnic. Nu, nu vorbesc cu toată lumea acum. Mă refer mai ales la o anumită categorie de şoferi. Detaliez mai jos.

La noi a început cu vorbele. După anul de graţie 1989, apariţia maşinilor străine a dat tonul diferenţierii în rang între indivizi. Tot atunci au apărut şi unele frustrări – cei cu maşini mai ieftine erau nervoşi că n-au maşinile mai scumpe, iar cei cu maşinile mai scumpe erau nervoşi că ăştia cu maşini ieftine sunt mulţi şi că n-au strada lor, aşa cum li se cuvine. De aici şi până la apariţia discuţiilor în contradictoriu şi mai mult decât atât n-a fost decât un pas. Deci, la început a fost cuvântul.

Apoi a apărut bâta. Cutumă milenară păstrată până astăzi în leagănul civilzaţiei urbane. Bâta de baseball (cei cu altfel de bâtă sunt consideraţi grobieni, inculţi şi anti-evolutivi) a devenit simbolul răzvrătirii personale şi echivalentul unei asigurări de sănătate gratuite. Bâta de sub scaun reprezintă, în acelaşi timp, un element definitoriu al unei anumite categorii a populaţiei. În principiu cea care zâmbeşte tâmp când îţi arată că are în arsenal o astfel de armă inteligentă.

Ei bine, fraţilor (vorbesc cu bâtoşii, evident), sunteţi depăşiţi! Total. O scenă petrecută recent în mijlocul Pragăi (capitala Cehiei, pentru cei cu bâte care ajung din greşeală pe această pagină) ne arată că ultimul răcnet în materie de arme şi muniţii auto-related este sabia. Priviţi şi vă minunaţi, acesta este (foarte probabil) şi viitorul discuţiilor dintre taximetriştii români şi cei care au tupeul de a li se pune în faţă.

Să trăim şi să fim veseli.

Una uşoară, de început de weekend. E un soi de thriller cu happy end.