Meşter

Rar se întâmplă ca Formula 1 să fie atât de discutată precum a fost după închierea Marelui Premiu al Malaeziei. Mişcările de trupe din sânul celor de la Red Bull şi Mercedes au dus la discuţii încă neterminate între fanii sportului în general şi între fanii celor implicaţi în particular.

Dar ce s-a întâmplat în cursă? După al doilea schimb de pneuri pentru piloţii Red Bull, Mark Webber a ieşit pe circuit în faţa lui Sebastian Vettel. Australianul pe 1, Vettel pe 2. Germanul părea mai rapid şi, după trei tururi, l-a depăşit pe colegul său de echipă. Nimic ieşit din comun până aici. Problema e că strategia de cursă a celor de la Red Bull (cunoscută în vocabularul general sub numele “ordine de echipă”), stabilită încă înainte de cursă împreună cu cei doi piloţi, spunea că cei doi nu trebuie să se atace şi să-şi păstreze poziţiile dacă după ultimul schimb se află pe primele două locuri. Depăşirea lui Vettel, făcută după câteva încercări în care Webber probabil că a fost al naibii de surprins, e mai jos:

Dacă nu aţi observat micul detaliu de culoare, concentraţi-vă pe mâna stângă a lui Webber imediat după ce Vettel a trecut de el:

Paranteză: în principiu, echipele urăsc să-şi vadă piloţii luptându-se pe circuit. Oricât de spectaculos ni s-ar părea nouă, doi piloţi care poartă aceleaşi culori şi care, eventual, se află pe primele două poziţii ale unei curse, riscă 43 de puncte care le sunt deja în buzunar dacă se întâmplă vreun accident. Iar în cazul celor de la Red Bull, antecedentele sunt mai mult decât clare: în cursa din 2010 de la Istanbul, Webber şi Vettel s-au lovit în timp ce-şi disputau prima poziţie (din nou Vettel în depăşire, apropo), iar echipa a rămas cu buza umflată în loc să sărbătorească. Mai mult, în Marele Premiu al Japoniei din 2007, pe când Vettel era la satelitul celor de la Red Bull, Toro Rosso, i-a stricat cursa lui Webber lovindu-l din spate şi fiind “gratulat” ulterior la TV cu termeni deloc prietenoşi:

Denumirea codată a ideii “păstraţi-vă poziţiile şi lăsaţi-o mai moale” este, în cazul celor de la Red Bull, deja celebrul “Multi 21″. Cod pe care un Webber furios (termenul e moale în comparaţie cu reacţia australianului şi cu starea sa de spirit) i l-a aruncat în faţă lui Vettel în camera de hidratare în care piloţii ar trebui să se relaxeze un minut între finalul cursei şi apariţie pe podium. A fost momentul maxim de tensiune al weekend-ului:

Dacă vreţi detalii de imagine, avem câteva cadre paralele care subliniază armonia, prietenia şi fericirea din Formula 1:

Practic, după toate regulile morale din lumea asta, Webber ar fi trebuit să câştige cursa din Malaezia la pas, cu Vettel în spatele său rulând la ralanti. Germanul a decis însă să ignore strategia de echipă şi, depăşindu-l pe Webber, a devenit omul negru al Formulei 1. Cel puţin pentru un weekend. Dar supărarea lui Webber a devenit afacere instantaneu pentru alţii, care au profitat la maximum de noul laitmotiv al sporturilor cu motor şi au inventat deja tricouri Multi 21. Pentru cei care vor să ţină pasul cu… moda.

A urmat un podium ciudat, cu trei piloţi care parcă se strânseseră la înmormântare (vezi foto mai sus). Vettel nu se putea bucura pentru un loc întâi pe care i l-a furat colegului său, Webber mai avea puţin şi-i sărea la beregată lui Vettel, iar Hamilton – o, Hamilton, cel care după şase ani la McLaren a schimbat anul ăsta echipele, dar a revenit din instinct la boxele fostului său team în aceeaşi cursă din Malaezia – era şi el ruşinat de faptul că ordinele de echipă i-au ordonat coechipierului Rosberg în ultimele tururi ale cursei să rămână pe patru, tocmai pentru a nu pune în pericol poziţiile 3-4 ale piloţilor constructorului german. Feţe negre şi o ceremonie ruşinoasă. Ăsta a fost podiumul din Malaezia, unul care are corespondent în istoria Formulei, poveste pe care v-o va istorisi probabil Daniel într-una dintre zilele următoare.

Apropo, dacă vreţi o colecţie de mesaje între boxe şi piloţii Red Bull din cursa din Malaezia, here you go. E foarte interesant de văzut cum Vettel ţipa încă dinaintea jumătăţii cursei că Mark Webber e lent. “Daţi-l la o parte!”, spune germanul la un moment dat. La fel de adevărat este că echipa a văzut mişcarea depăşire a lui Vettel ca pe un lucru care nu trebuia să aibă loc “E o mişcare prostească, Seb!”, spune inginerul de cursă a germanului în momentele în care Vettel încerca depăşirea, după care acelaşi personaj i se destăinuie prin radio lui Webber: “Mark, he was told”. Adică “I s-a spus (să nu depăşească, n.n.)”

Webber a plecat în Australia imediat după cursă ca să-şi spele creierii. “Mi-au trecut multe prin cap în utimele 15 tururi”, a spus Webber după ce a fost întrebat dacă are de gând să continue la Red Bull. “Vom vedea dacă cele trei săptămâni de pauză până la următoarea cursă vor fi un medicament destul de puternic. Oricum, telefonul meu va fi închis”, a încheiat australianul. De fapt, rar am văzut un pilot care să-şi găsească cuvintele atât de greu într-un interviu post-cursă. Un amestec de lacrimi invizibile şi furie.

Până acolo, însă, cei atenţi au văzut deja un Webber orbit de furie chiar după trecerea liniei de start/sosire, într-un moment în care Vettel celebra victoria:

Viaţa merge însă mai departe, iar problema ordinelor de echipă rămâne una dintre marile bube ale sportului. Măsuri care de ceva vreme sunt considerate legale în regulament construiesc, iată, poveşti pline de nervi între piloţi şi nu numai. Pe de o parte e normal ca o echipă să aibă o strategie, pe de altă parte vorbim de unul dintre puţinele sporturi în care cei doi coechipieri se luptă unul contra celuilalt, iar orice decizie afectează orgolii imense. Mergând mai departe, orice luptă între coechipieri poate duce la abandon(uri) şi la pierderea unor puncte serioase pentru echipă. Dar, dacă analiza cerebrală a fenomenului ne lasă să ne învârtim, iată, în cerc, punem inima la contribuţie şi ne gândim simplu: cum ar fi fost ca în sezoanele 1988-1989 să vedem un duel Senna-Prost ordonat de la boxe? Aş paria pe faptul că cei doi ar fi aruncat comunicarea radio şi strategiile echipei la gunoi şi şi-ar fi văzut în continuare de bătaia de pe pistă.

Dar, pentru că Formula 1 e un sport în care se şi râde mult, revedem AICI momentul în care Hamilton uită pentru ce echipă concurează şi intră la boxele McLaren, dar mai ales reacţia ulterioară a mecanicilor, care râd în hohote în timp ce urmăresc imaginile în reluare la boxe (acţiunea vine de la minutul 1:10 încolo). Nu în ultimul rând, trebuie văzut unul dintre cele mai faine interviuri cu Kimi Raikkonen. Realizat de BBC în Malaezia. Fix pe caracterul finalandezului. Să ne vedem cu bine în China!

19  iulie 2012. Într-o zi frumoasă de vară, cei care s-au rugat să scape de porţiunea DN1 Bucureşti-Ploieşti se bucurau pentru că autorităţile reuşeau în sfârşit să taie panglica unei porţiuni de vreo 55 de kilometri de autostradă care face legătura între centura Bucureşti şi centura Ploieşti. Aveam prima porţiune din viitoarea autostradă Bucureşti-Braşov şi, chiar dacă pe atunci nu puteai să circuli decât cu 100 de kilometri pe oră, ne simţeam ceva mai europeni.

Între timp, autostrada Bucureşti-Ploieşti s-a dovedit a fi utilă şi deloc aglomerată, iar deschiderea unui nod la Snagov a adus cu sine creşterea vitezei maxime permise la “normalul” 130 de km/h pe o bună parte din cei 55 de kilometri. Perfect, pentru că nervii pe care-i pierdeai până la Ploieşti în zilele aglomerate rămân acum intacţi atunci când vrei să mergi spre munte. Cel puţin până în zona Comarnic, unde dopurile sunt la ele acasă. Dar asta e o altă discuţie.

Am venit acum câteva seri dinspre Ploieşti spre Bucureşti şi am observat un lucru: foarte multe dintre bucăţile semnalizatoare reflectorizante din plastic montate pe balustrada exterioară a autostrăzii lipsesc. Există porţiuni întregi în care “ochii de pisică” au dispărut, iar în unele zone apar pe sărite. Am făcut şi un clip cu ocazia asta. parateză: filmat de pe scaunul din dreapta, aşa cum e civilizat.

Dacă atunci când a fost construită şi apoi (re)modernizată  autostrada spre Constanţa am văzut cum panourile dintre benzi sunt folosite pe casele sătenilor din jur, care au hotărât că un drum până la primul depozit de ţigle nu face cât colecţionarea unor bucăţi din plastic de calitate, “ochii de pisică” de pe marginea autostrăzii Bucureşti-Ploieşti vor ajunge, probabil, pe căruţele şi bicicletele localnicilor care îşi fac veacul prin comunele înşiruite de-a lungul DN1.

Trăim într-o ţară în care evoluţia nu se face treptat, liniar, prin eliminarea caracterelor subevoluate, ci printr-o luptă agresivă cu strămoşii care ţin cu tot dinadinsul de Evul Mediu. Suntem într-un avion care se înalţă lent, foarte lent, dar de care se agaţă cu dinţii creaturi rupestre de care nu putem scăpa decât când acestea îmbătrânesc şi nu mai au puterea să se ţină de fuselaj. Şi toată speranţa ne stă în faptul că lipsa şcolilor va însemna şi o lipsă a perpetuării educaţiei ăsteia macabre de care dau dovadă unii.

Noi, cei mulţi suntem în primul rând de vină pentru că murim fără a simţi că am evoluat. Când vom rezolva asta, vom avea voie să înjurăm şi la etajul superior.

Există maşini şi maşini. Şi există alte maşini după cumpărarea cărora ar trebui să te sune poliţia şi să-ţi reţină permisul de conducere din oficiu pentru că vei depăşi viteza legală cu cel puţin 50 de kilometri pe oră. Repetat. Constant, probabil. Pentru că Veneno.

Sau, dacă refuzi şi spui că vei merge legal, ar trebui să fii internat la Bălăceanca. Evident.

Pe bune, cum ar fi ca viitorul proprietar al lui Lamborghini Veneno să se plimbe cu 50 de kilometri pe oră prin oraş, să nu tracă de 90 pe şosea şi să stea la mustaţă pe autostradă la 130. Şi doar când ajunge în Germania (dacă ajunge, că la ce drumuri avem după iarna asta!…) să-i urce-n cârcă 350 de kilometri pe oră, să-şi verse frustrarea acolo şi să revină aici pentru a redeveni cetăţeanul model.

Din fericire, acest scenariu este unul ştiinţifico-fantastic din simplul motiv că Lamborghini Veneno este una dintre puţinele maşini ale cărei exemplare au fost vândute încă dinainte ca cei care au cumpărat-o să vadă cum arată. Asta pentru că vor fi produse doar trei exemplare. Repet, că poate v-aţi încurcat în litere: trei exemplare. Unul, două, trei. Iar cu banii de pe unul îţi iei trei Bugatti-uri Veyron şi-ţi rămân bani să le alimentezi pe viaţă. Şi să le faci reviziile.

În rest, să fie-ntr-un ceas bun. Când reuşeşti să dai ora exactă atunci când lângă tine se lansează urmaşul lui Enzo şi noul McLaren P1, înseamnă că ceasul tău a fost fixat corect şi că ai un cuc foarte bun.