Ştii, uneori rămâi fără multe cuvinte când trebuie să explici ceva.
În weekendul anterior am fost, pentru prima oară, la o etapă a Campionatului Mondial de Raliuri. A fost WRC în Portugalia şi am fost şi eu acolo pentru a încerca să înţeleg mult mai bine acest sport cu motor mult prea puţin popular la noi. M-am întors de acolo cu un sentiment foarte interesant. Să vă explic.
În primul rând, dacă nu eşti jurnalist şi trebuie să ajungi la WRC pe barba ta, trebuie să te pregăteşti cu mult timp înainte. Nu e vorba doar de transportul până acolo şi de cazare, astea sunt cele mai simple lucruri când vine vorba de WRC. Dar trebuie să te pui la curent cu locurile în care se desfăşoară probele speciale, orele de desfăşurare şi cu orele la care trec piloţii importanţi. Apoi, o iei cu GPS-ul în mână înspre probă. La un moment dat, pe ruta de acces încep maşinile parcate. Şi apoi se înteţesc, iar dacă mergi mai departe vei avea surpriza de a vedea că n-ai nicio şansă să încapi, deci trebuie să te întorci. Şi apoi o iei pe jos până la zona de spectactori, aşteptând să treacă maşinile. Vin deschizătorii, apoi încep piloţii. Loeb, Hirvonen, Sordo, Ogier, Latvala, Raikkonen, Petter şi Henning Solberg, toţi trec prin faţa ta. Dacă nu ţi-ai făcut temele înainte şi nu ai acces la internet sau la SMS-uri live, n-o să ştii care e miza fiecăruia. Şi o să fii dezamăgit de faptul că maşinile trec extrem de repede, astfel că pozele reuşite devin rara avis.
Dacă ai mers la o etapă care se desfăşoară pe macadam, în ecuaţie intervine şi praful. Un praf des, înecăcios şi lipicios, pe care îl poţi tăia cu cuţitul. Se ridică pe toată zona după ce trec piloţii şi nu ai cum să eviţi să mănânci o mică felie din strămoşescul pământ portughez. Ajungi seara la hotel murdar şi rupt de oboseală.
Şi cu toate acestea, merită fiecare secundă, fiecare moment, fiecare privire, fiecare cadru, fiecare sunet. WRC este o aventură, este un quest, nu e o competiţie la care să mergi, să-ţi aşezi burta la soare şi să aştepţi piloţii să se învârtă în jurul cozii. Nu. Nu găseşti uşor băuturi şi mâncare, iar dacă ai ales greşit punctul de vizionare al probei vei avea şansa de a nu reuşi să pui mâna pe o sticlă de apă, chiar dacă afară sunt 35 de grade şi praful de pe tine e de trei degete. Trebuie să te lupţi pentru a prinde o zona cu vedere bună, trebuie să încerci să te aşezi într-o poziţie avantajoasă pentru poze. Trebuie să ştii piloţii, să ştii ce ecart există între ei înaintea probei pentru a vedea de ce unul trage ca un nebun iar celălalt o lasă moale.
La WRC îi vezi pe piloţi atât de aproape, încât în unele cazuri te împiedici de ei. Trec pe lângă tine, îşi fac de lucru prin zonă. Ca jurnalist, stai lângă ei în cort, mănânci la aceeaşi masă şi, unoeri, eşti întrebat de Latvala la ce oră începe superspeciala următoare 
La WRC, atunci când mergi cu maşina înspre o probă specială, auzi că trec pe lângă tine maşinile de competiţie, care se grăbesc să ajungă la startul probei respective. Eşti partener de trafic cu Loeb şi cu Hirvonen, pentru că legăturile dintre probe se fac prin trafic. Şi da, există posibilitatea ca piloţii să primească amendă pentru viteză pe legături. Fiecare maşină de competiţie este înmatriculată şi poate rula pe şosea. Da, poţi chiar tu să îţi iei una, dar nu ţi-aş recomanda. La ralanti vei avea nişte boxeri care îţi toarnă pumni în ceafă sacadat.
La WRC, fanii merg cu rulotele şi cu corturile şi îşi fac grătar pe marginea drumului sau pe dealurile prăfuite din jur. Stau la soare sau la umbră, protejaţi de steagurile cu Citroen sau Ford, în funcţie de preferinţe. La WRC e un farmec aparte, un soi de regăsire a motorsportului. E ceea ce însemna acum nişte decenii sportul cu motor. La WRC găseşti pasiune mai mult ca oriunde în lumea auto.
Faceţi cumva şi mergeţi la o etapă. Următoarea e în Bulgaria, în perioada 9-11 iulie. O să rămâneţi profund impresionaţi. Pe riscul meu.
