Meşter

Spre deosebire de alte zone ale ţării, Bucureştiul are propriile reguli de circulaţie şi mai ales de conduită a şoferilor. Iar una dintre ele este legată de utilizarea butonului de avarie în momente care nu au nicio legătură cu utilizarea sa normală, rezultată şi din denumirea însăşi.

1. De exemplu, unii şoferi de Bucureşti consideră că sunt opriţi extrem de legal dacă au avariile pornite, indiferent dacă ei staţionează în mijlocul unui sens giratoriu, pe autostradă sau oriunde altundeva. Chiar şi răspunsul la întrebarea “De ce ai oprit aici?” este întâmpinat cu un foarte senin “Dar am pus pe avarii”, mutare care în mintea omului este echivalentul absolvirii complete de vină. E ca şi cum, dacă te-ai costuma în hoţ şi ţi-ai trage cagulă pe faţă, ar fi absolut legal să jefuieşti o bancă.

2. Avariile iau locul semnalizării. În momentul în care şoferul de Bucureşti opreşte pe marginea şoselei, clasicul şi legalul semnal de dreapta este înlocuit de un mult mai comprehensibil semnal de avarie. Teoretic, după manual, acest lucru înseamnă că maşina omului s-a stricat în mers, chiar înainte de a opri. Le urez să li se îndeplinească dorinţele. Oricum, reprezentanţii acestui tip de comportament bizar bazat pe semnale luminoase se agită măcar să anunţe că opresc. Sunt mulţi alţii care opresc pur şi simplu, după care se uită la tine peste umăr cu privirea aceea mirată de melc lovit de tren, neînţelegând care-i problema.

3. Avariile iau şi locul clasicului “Mulţumesc”. În teorie, acest lucru nu ar fi o problemă, fiind un gest civilizat promovat implicit de o reclamă Petrom, parcă. Şi totuşi, există şi reversul medaliei. Dacă nu pui avariile după ce ai fost lăsat să intri într-o coloană care s-ar fi terminat altfel a doua zi, eşti privit cu ură, pentru că n-ai maniere. În Elveţia, când i-am “mulţumit” unei femei că mi-a lăsat spaţiu să intru în coloană, aceasta a crezut că am păţit ceva la maşină şi a coborât să mă întrebe dacă sunt ok. Pentru că acolo se subînţelege faptul că îi mulţumeşti şi îl respecţi pe cel care ţi-a dat ocazia de a nu fi doar unul dintre cei care aşteaptă. La noi, însă, lumea are nevoie de DOVADA faptului că eşti dator. Dacă nu dovedeşti, eşti un scârţar. Şi meriţi, eventual, un şut în fund. Iar acel şofer care te-a lăsat nu va mai lăsa pe nimeni să intre pentru vreo două săptămâni. Omul pedepseşte specia.

4. Avariile înseamnă “vin imediat”. Acest punct este, de altfel, strâns legat de primul, diferenţa fiind faptul că în acest caz nu e nimeni în maşină. Din nou, faptul că ai blocat trei maşini te absolvă de vină dacă ai avariile. Nu contează că ce credeai tu că va dura 5 minute a durat 30. Nu ai avut destul bun simţ pentru a-ţi muta maşina între timp. Lasă-i pe idioţi să aştepte, că avariile ţin loc de “vin, scuze, merci, la revedere”. Şi de “sunt un idiot”, evident.

Primul lucru pe care mi l-am cumpărat prin internet a fost un echipament complet de tenis. Mi l-am luat din State la ceva vreme după ce începusem munca pe Automarket. Bine, ăsta a fost un produs palpabil, pentru că anterior îmi achiziţionasem bilete de avion plătind cu cardul. Ţin minte şi acum că eram întrebat de prieteni dacă sunt sigur că lucrurile pentru care am plătit vor ajunge. “Ai dat banii aşa, fără o garanţie, fără nimic?” eram întrebat de câteva ori pe zi. Sau “Ţi-ai luat adidaşi din SUA? Dacă nu-ţi sunt buni?”. Era o curiozitate faptul că internetul poate fi utilizat şi la altceva decât la chat şi e-mail. Şi la scos jocuri din reţele.

Între timp, lucrurile s-au schimbat atât de mult, încât întrebările de acest tip au dispărut aproape complet, iar echipamentul de tenis cumpărat atunci a fost înlocuit de multe altele cumpărate la fel. Un număr de card şi un cod de securitate fac minuni uneori.

Următorul pas: cumpărarea maşinii pe internet. Astăzi am primit vestea că Ford va vinde maşini direct pe net în Marea Britanie şi m-am declarat instantaneu fanul necondiţionat al acestui tip de comerţ electronic. Adică stau în faţa monitorului, negociez pe site cu vânzătorul, plătesc dacă îmi convine şi merg a doua zi să-mi ridic maşina de la unul dintre centrele speciale? Da. Adică nu mai trebuie să alerg prin showroom, să-mi aştept rândul, să mă bat în idei cu un vânzător care o ţine pe-a lui indiferent de ce vreau eu? Da.

Foarte tare.

Evident, acest tip de achiziţie se referă mai ales la cei care au banii cash deja pregătiţi. Mai greu cu leasingul. Evident, vorbesc eu, care le conduc pe toate în testele de presă înaintea tuturor clienţilor, deci ştiu cu ce se mănâncă fiecare model. Însă da, eu aş cumpăra o maşină direct de pe internet. Voi sunteţi pregătiţi de mutarea asta?

Într-o ţară în care cunoştinţele auto se rezumă de multe ori la discuţii în contradictoriu între fanii TDI şi cei dCi, un nume precum Hiromu Naruse nu spune nimic pentru 99.999% dintre cei care urmăresc sau nu mersul industriei. Doar fanaticii Toyota erau puşi la punct cu importanţa acestui om în structura companiei japoneze şi doar ei ştiau, eventual, ce înseamnă Naruse-san pentru fiecare maşină pe care Toyota o scoate pe piaţă.

Şi-a petrecut 47 de ani în curtea celor de la Toyota, unde a venit la 20 de ani să lucreze la birouri, însă la câţiva ani de la respectivul moment îl găseam deja îmbrăţişând vocaţia vieţii sale, cea de pilot de teste. După ce a testat şi dezvoltat cele mai importante modele produse de Toyota în ultima jumătate de deceniu, confundându-se practic cu istoria constructorului japonez, Naruse s-a stins ieri. Ironia sorţii face ca unul dintre cei mai cunoscuţi piloţi de teste din industrie să fi murit la volanul celui mai puternic model produs vreodată de Toyota, LF-A Nurburgring Edition, la câţiva paşi de cel mai cunoscut circuit al lumii, Nurburgring Nordschleife, supranumit şi Iadul verde.

Rest in Peace, Naruse-san.

P.S. Un material emoţionant despre Hiromu Naruse poate fi citit AICI.

Atunci când îţi vei cumpăra un diesel, indiferent de cine îl produce, cel puţin unul dintre prietenii care au maşină pe benzină vă va lua peste picior, anunţându-va triumfal, semi-ironic şi sarcastic, că aţi pus pe un “tractor”. În unele cazuri, ghilimelele pe care eu le-am pus adineauri nu există. oamenii chiar cred că o maşină diesel “ronţăitoare” prin definiţie este descendentul direct al tractorului care ară câmpurile.

Ei bine, dragilor, cei cu diesel-uri sunt răzbunaţi involuntar de un mândru posesor de benzinar care ţine morţiş să ne arate că nu există limite în botanică. În numele tuturor posesorilor de motoare diesel din lume, îţi mulţumim, iubit conducător de benzinari!

via | Jalopnik

Acum vreo două săptămâni, liniştea din lume auto a fost spartă de un film care la prima vedere părea o glumă. Directorul Mini SUA a provocat Porsche la un duel între Cooper S şi Porsche 911. Evident, oficialii Porsche au ignorat mesajul celor de la Mini. Însă aceştia au continuat să provoace în mai multe rânduri, până când a intrat pe fir Hyundai, care a anunţat că are un Genesis Coupe gata pentru provocare.

Văzând că provocarea lor a dus la efecte adverse, cei de la Mini s-au săturat să mai aştepte un răspuns care nu mai venea  de la Porsche şi au pus faţă în faţă un 911 cu un Cooper S pe un circuit care seamănă mai degrabă cu o pistă de karting. Deci nu a testat neapărat viteza, cât manevrabilitatea.

Rezultat: a câştigat fără drept de apel Porsche. De fapt, rezultatul a fost atât de clar, previzibil, evident şi sigur, încât mi s-a părut că cei de la Mini au ieşit penibil din toată povestea asta. Ce naiba au vrut să demonstreze? Ca sunt nonconformişti? Erau deja, se ştia asta. E ca şi cum l-aş provoca eu pe Vitali Klitschko la un schimb de pumni doar ca să arăt că sunt frumos în faţa camerelor, chiar dacă ştiu că la final o să-mi caut dinţii pe jos cu bastonul, că de ochi nu poate fi vorba.

Ştiu, no publicity is bad publicity. Dar când cel pe care l-ai provocat îţi spune elegant că el nu se coboară la nivelul unei curse în care premiile sunt reprezentate de tricouri, cred că ar trebui să te abţii.

Logica unor lucruri mă depăşeşte. Big time.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar faptul că pot să urmăresc un român într-o competiţie de monoposturi live, etapă de etapă, mă face să-mi deschid noi canale senzoriale pe care nu credeam că le am. Dacă până acum am urmărit cu drag încă de mic Formula 1, dar aveam detaşarea celui care nu are o miză anume la fiecare cursă, lucrurile se schimbă atunci când în joc e unul de-al nostru. O fi Mihai Marinescu iubit, urât, copil, matur, pilot, nepilot, însă atunci când se află la startul unei curse împotriva unor adversari competitivi şi în momentul în care simţi că poate mai mult, aştepţi cu sufletul la gură orice depăşire, te rogi ca piloţii din faţă să plece la arat, te rogi să intre Safety Car-ul când cel din faţa sa se îndepărtează şi încerci să îl împingi din spate cu vorbe de pe o canapea, stând în faţa televizorului.

E adevărat, Formula 2 este, în ciuda numelui său cu vibraţii profesioniste, o competiţie low-cost, probabil cea mai ieftină competiţie din lume cu monoposturi. E adevărat, mulşi dintre cei din jurul lui Mihai au ajuns în această competiţie doar pentru că au avut norocul de a fi sponsorizaţi în detrimentul altora, însă toate acestea contează mai puţin. E o competiţie, o dă Eurosportul, deci e pe bune. Dacă îmi permiteţi o comparaţie, dacă la meciurile amicale ale Stelei din cantoanementul de vară există dorinţă de victorie, există în mod sigur şi în Formula 2.

E bine. Şi aşteptăm şi victorii, pentru că potenţial există. Altfel nu am fi avut un pilot care a luat locul al optulea în condiţiile in care a pornit de pe linia standurilor într-o cursă fără opriri la boxe. Visez la un român în Marele Circ. Oricare ar fi el.

P.S. Respect pentru comentariul bunului meu prieten Alex Cocu. Cineva, acolo sus, trebuie să vadă şi să compare. Nu vom muri agăţaţi de nulităţi.

Unul dintre lucrurile care îi lipsesc enorm României în zilele astea este o autoritate care să reglementeze şi să urmărească menţinerea calităţii actului jurnalistic pe site-urile web ale publicaţiilor din România. Un soi de CNA al internetului. Pentru că, altfel, întreg internetul românesc se poate transforma – şi uneori o face – într-o albie de porci. Nu trebuie să activeze căutând non-stop subiecte care nu le fac onoare publicaţiilor, cu doar să răspundă la sesizările publicului.

Am făcut introducerea asta pentru a vedea cum funcţionează România şi cum funcţionează Franţa. În Hexagon, o campanie a celor de la Dacia pentru Duster trebuie oprită pentru că pe site-ul oficial scrie ca Duster e prietenos cu mediul. Un lucru fals, după cum a demonstrat comisia competentă.

Cum e la noi? Pe lângă faptul că pe internet se poate scrie orice când vine vorba de publicitate, nici măcar CNA-ul nu-şi face treaba aşa cum trebuie. Ştiaţi, de exemplu, că legea interzice clar publicitatea la farmacii? probabil că toţi ştiţi însă reclamele la “Farmacia inimii, Catena”.

Suntem respectaţi aşa cum respectăm şi noi regulile.

Stau undeva la etajul al nouălea al unui bloc din Bucureşti şi admir în seara de miercuri o frumoasă şi răcoroasă furtună care transformă copacii în arcuri şi unele acoperişuri în OZN-uri. În tot acest peisaj zgomotos, aud miliarde de alarme ale maşinilor de jos.

Am o întrebare simplă. Probabil că unora li se va părea idioată, dar îmi asum responsabilitatea. Ce rol are alarma la o maşină? În afară de a crea un zgomot care trezeşte blocurile din jur, evident. Cineva are impresia că un hoţ nu se apropie, nu poate furgăsi ceva din maşină sau chiar maşina cu totul dacă aceasta ţipă? Am mers mult pe afară şi zău dacă am găsit acest obicei idiot la băieţii unde chiar se fură maşini. Or fi ăia mai proşti decât noi.

E un alt exemplu al faptului că ne credem eficienţi atunci când n-avem nicio legătură cu subiectul eficienţă.

Munca pe internet e dificilă. Mult mai dificilă decât pare. Acum câţiva ani, faptul că munceai la un site era o anomalie. “Pe net, acolo unde-mi verific eu mailul şi stau pe mess?” era întrebarea de care mă loveam foarte des. Internetul nu era văzut ca o sursă corectă, reală şi absolut normală la media de orice alt tip, ziarele şi televiziunea fiind încă polii încrederii.

“De ce dracu’ aş avea încredere în ceva ce apare pe net, acolo unde până şi eu pot să scriu orice, pe un blog pe care mi-l fac în fix 5 minute?” Ziar e mai greu să-ţi faci, iar ca să intri la televizor sau la radio trebuie să fi făcut ceva în viaţă. Dar pe net poate să scrie oricine.

Această accesibilitate combinată cu interactivitatea ridicată a mediului electronic a dus la apariţia unui tip de public pe care jurnaliştii nu l-au mai întâlnit faţă în faţă. Oamenii tăcuţi şi fără reacţie din faţa televizorului, a radioului sau din spatele ziarului au ajuns la concluzia că internetul este locul în care trebuie să combată. Şi o fac big time. Uneori, foarte bine. Alteori, foarte prost, În funcţie de calitatea materialului adiacent.

Unul dintre cele mai sensibile subiecte atunci când vine vorba de munca pe internet este legat de comentarii. Ai două variante la început: laşi totul liber sau moderezi comentariile, pentru ca ele să fie utile pentru cei care le citesc. Am ales a doua variantă, confundată de unii nefericit cu cenzura. Libertatea de expresie e un lucru, prostia e altceva.

Să presupunem că avem un articol despre un nou sistem audio de la Mercedes. În mod sigur un utilizator va planta comentarii legate de superioritatea Audi sau BMW faţă de Mercedes. Iar alţii vor replica. Atât timp cât totul se desfăşoară în limite normale şi civilizate, dialogul este util. Atunci când se trece la discuţii vecine cu ogorul, intervenim. Echipa Automarket citeşte TOATE comentariile postate de utilizatori pe site. Şi sunt cam 170.000 până în momentul ăsta. Fără să luăm în considerare întrebările şi răspunsurile din secţiunea utilă specială. Şi acelea sunt verificate rând pe rând.

Faptul că un utilizator postează comentarii care nu au legătură cu subiectul, ci cu rudele unui interlocutor, face ca respectivele comentarii să dispară. Absolut normal. Ei bine, există o specie mutantă de useri care continuă să îşi facă treaba şi să posteze ulterior cu o viteză ameţitoare injurii. La adresa noastră, la adresa celorlalţi. Nu sunt mulţi, probabil se întâmplă de câteva ori pe an, însă apariţia unui astfel de user în peisaj nu face decât să ne ţină în priză timp de câteva zile sau săptămâni, în funcţie de cât timp îi ia omului să-şi dea seama că pierde timpul degeaba.

Pentru a evita astfel de useri, pe care clasica blocare a ip-ului nu-i opreşte, am instalat un sistem inteligent de moderare a comentariilor. Nimeni nu va mai vedea injurii pe Automarket de acum înainte. Iar cele care vor apărea vor dispărea mult mai repede. Nu vă spun mecanismul (normal), însă vă asigur că îi păcălim pe agitaţi pe limba lor.

Pentru un internet mai curat.

Studenţii Facultăţii de Autovehicule Rutiere din Piteşti au realizat un prototip de maşină hibridă. Şi, pentru că Dacia este mama şi tatăl oamenilor de acolo, uzina le-a pus la dispoziţie învăţăceilor un Sandero Stepway pe baza căruia aceştia să-şi construiască proiectul. A ieşit Dacia Hamster, un proiect de master care nu are-a face cu un model oficial Dacia. Dar care, pe seceta de informaţii de la începutul lunii iunie, dă bine ca ştire şi a inundat internetul cu viteza sunetului. Evident, totul a început de la daciaclub, acolo unde de obicei apar primele fotografii, primele informaţii, primele orice despre Dacia. Doar că dacă la daciaclub apar poze şi informaţii fără background, aşa cum e normal şi firesc, cusăturile de pe lângă poveste au fost inventate ulterior de cei care au văzut în informaţia asta un Dumnezeu cu motor electric. Sau cu propulsie hibridă.

Nu, Hamster nu este primul hibrid Dacia, nu e nici un viitor model electric. Nu va apărea în serie, nu va apărea nici măcar ca prototip şi nu, Dacia nu “va învăţa” de la studenţi nimic. E un proiect lăudabil al unor piteşteni. Care piteşteni au mai creat proiecte lăudabile.

Deci nu. Despre hibrizi sau modele electrice Dacia vorbim peste câţiva ani. Pe bune.