Meşter

Orasul se coloreaza. Si o face extrem de interesant. Pentru ca s-au plictisit sa gandeasca forme pe milimetru patrat dezvoltand modele micro de oras care arata relativ la fel, constructorii europeni au gasit o scapare: monovolumele gandite in prima faza pentru transport pot fi utilizate si la persoane. Putina culoare, usor pastel, muzica si sisteme interesante, eventual un acoperis lipsa si… voila!

Studiu de caz: Renault Kangoo Be Bop versus Fiat Fiorino Qubo. Sau verde versus portocaliu. Viata pe strazile orasului.

Islanda? Cum naiba sa mergi in Islanda sa testezi noul Golf 6? Esti sigur ca nu e vreun land prin Germania care se numeste asa?

In general, asta a fost reactia celor din jur atunci cand au aflat ca voi pleca la Reykjavik pentru a testa cel de-al saselea Golf, un model pe baza caruia Volkswagen isi pune mari sperante cu privire la viitorii ani. O sa trec repede peste Golf aici (puteti citi pe larg despre modelul german in testul din pagina dedicata acestui tip de material) si o sa va povestesc putin despre aceasta tara indepartata.

Traficul in Islanda e amuzant. La ore de varf, semafoarele aduna 5-10 masini, majoritatea SUV-uri. Si majoritatea SUV-urilor au pneuri Big Foot, cu bosajele aripilor foarte scoase in lateral, element care le face sa arate ca niste Buggy-uri ceva mai robuste. E doar un fenomen normal acolo, o tara in care nu vreau sa stiu cum e atunci cand ninge. Spun asta pentru ca am vazut cum e atunci cand ploua. Si e trist, trist, trist. Mai ales cand ploua de patru saptamani incontinuu.

Peisajele islandeze aduc aminte de fotografiile pe care le-am vazut cu totii cand Armstrong a pasit pe luna. Roci negre de origine vulcanica sunt asezate in stanga si dreapta soselelor de altfel impecabile), acesta dand impresia ca intreaga Islanda e un demolari iar molozul a fost aruncat pe langa sosea. Nu ai voie sa circuli decat cu maximum 90 km/h, o limita pe care au respectat-o cu greu in testul cu noul Golf, mai ales ca toti islandezii stau pe banda intai in sir indian, fara a depasi aceasta cifra de pe vitezometru. O cifra care are corespondenta in anuarul politiei islandeze, unul aproape inutil: criminalitatea in Islanda este zero, un aspect pe marginea caruia grupul de romani prezent in Reykjavik glumea spunand ca acest lucru se intampla deoarece eventualii raufacatori nu ar avea efectiv unde sa se ascunda sau sa fuga.

A doua zi din Islanda a adus insa si soare. Peisajele triste din prima zi au devenit interesante, dealurile negre au inceput sa arate fantastic in bataia razelor de soare iar pe pietrele negre pe care cu o zi inainte plouase au inceput sa fie vizibili muschi, licheni si alte plante verzi care ne-au prezentat islanda intr-o alta lumina. Practic, au aparut peisaje in care Golf 6 a aparut fenomenal si o lumina difuza geniala pentru fotografii.

Nu am vizitat foarte multe locuri, tocmai din cauza ca ploua si batea un vant idiot cu peste 100 km/h, astfel ca ne-am multumit sa privim ce se putea privi din masini. Islanda e ciudata: e semitrista, o poti vizita intr-o saptamana (nu pe toata, insa in mare parte arata la fel), dar vrei sa mai mergi. Pentru ca te atrage.

P.S. Islanda are cel mai mare PIB pe cap de locuitor, cele mai multe telefoane si masini pe cap de locuitor, 300.000 de locuitori, doua treimi dintre acestia locuiesc pe o raza de 30 de kilometri in jurul capitalei iar al doilea oras ca marime, Akureyi, are 15.000 de locuitori dar dispune de o Universitate si de aeroport.

Berea este o bautura legala in Islanda de abia din 1989 incoace, fiind vanduta astazi doar in patru magazine de stat din capitala. Boxul a fost si el ilegal pana acum cativa ani, fiind considerat prea violent. Islandezii nu au trecut prin niciun conflict politic pana acum, nefiind implicati in vreun referendum. Islandezii mananca mult somon.

Automarket versus Promotor sau invers, nu conteaza. Conteaza doar faptul ca aceasta cursa pentru trafic trebuie sa aduca multa, cat mai multa calitate in actul jurnalistic din ambele parti. Pentru ca, pana la urma, tot ce conteaza e informatia, care trebuie sa ajunga in fata publicului asa cum este ea. Si, slava Domnului, ea exista in ultima vreme in industria auto cum n-a existat niciodata pana acum. Tocmai datorita expansiunii internetului.
Dupa cum bine a punctat unul dintre vizitatorii nostri cei care si-au expus parerea pe blog, in insemnarea colegului meu Bogdan Mirica, fiecare isi alege modul in care vrea sa faca presa. Unii aleg tabloidizarea, altii aleg sa mentina un nivel ridicat al informatiei. Nu e nimic gresit. Nici dintr-o parte, nici din cealalta.

Automarket.ro este, insa, onorat sa fie considerat concurentul uneia dintre partile componente ale unui trust care detine o multime de publicatii, in toate mediile posibile si imposibile. Simplul fapt ca am reusit sa ne mentinem intr-o pozitie stabila pana in acest moment si faptul ca reusit sa aducem cititori care isi doresc informatie utila in fiecare zi nu fac decat sa ne onoreze inca o data. Mai ales in acest context.

Ii felicit pe cei de la promotor.ro pentru cresterea interesanta, chiar daca automarket.ro nu ar apela niciodata la acest tip de abordare. Pentru ca rezultatele de acest tip sunt perfide. Astazi le ai, maine nu le mai ai. Si ramai doar cu ceea ce ai facut cu adevarat pentru oamenii tai. Preferam sa crestem incet, dar sa ne asiguram ca nu gresim cu nimic. Nici in fata cititorilor, nici in fata advertiserilor, nici in fata concurentei.
Hai ai nostri!

Avem o problema. Test-drive-urile pe care Automarket le face in fiecare saptamana se lovesc, de ceva vreme, de o problema: faptul ca masinile trebuie luate de la dealeri/importatori vinerea si duse inapoi lunea. Vorbim, adica, de exact acele perioade de trafic maxim inspre iesirile orasului, locuri in care, de obicei, se afla si masinile pe care trebuie sa le ridicam.

Astazi, de exemplu, nu a fost de ajuns ca lunea sa fie luni si atat. S-a mai nimerit (e o data pe an, macar acum sa scriu despre asta) ca lunea asta sa coincida cu 15 septembrie. Termenul de dictionar care surprinde cel mai bine situatia de azi e “haos”. Am avut de traversat, in aceste conditii, Bucurestiul. Dus-intors. Double trouble.

La dus am facut o ora si 45 de minute. La intors am facut fix 35 de minute. O situatie paradoxala foarte des intalnita la noi, care ar trebui de altfel sa fie brevetata de primarie. Si stiti la ce ma gandeam in timp ce stateam pe o sina de tramvai care se transforma pe unul dintre bulevarde in banda get-beget?

In timp ce la noi se inghesuie toti ca fasolea-ntr-un cazan de la armata, in timp ce unii opresc masina in mijlocul intersectiei pentru a incepe sa filosofeze pe teme ecumenice cu soferul din spate pentru ca doua sabii nu incap in aceeasi teaca, in timp ce avem o tara in care masinile se spala in rau, capotele se zgarie cu cheia, se fura oglinzile, parbrizele sunt pline de cruci care mai mult te baga in groapa decat te scot, Europa traieste pe alt palier.

Cum Dumnezeu sa ne intereseze verdele, ecologia, liniile verzi desenate in forma de valuri pe masini, dioxidul de carbon pe kilometru si altele de genul asta atunci cand singurele noastre griji sunt evitarea flegmelor celor din jur si mersul cu grija, pentru ca sinele de tramvai pot genera pene de cauciuc cand nu te astepti? Nu, pe bune, chiar credeti ca pe oamenii din cozile astea idioate ii mai intereseaza cat dracu’ emite fiecare masina din jurul sau?

Astazi de dimineata, dis de dimineata, am avut parte de o experienta aproape paranormala. S-a intampla la Gara de Nord, acolo unde am fost nevoit sa imi parchez masina in parcarea din fata intrarii inspre ghisee.

Acea parcare este una cu plata. Scrie pe un indicator special conceput pentru asta. Niciodata nu am vazut insa un oficial cu insemnele unei companii care sa ma taxeze si sa imi acorde o chitanta pentru timpul petrecut in incinta garii. Dau in schimb, de fiecare data, de doua persoane de etnie incerta care isi fac veacul pe acolo si care colecteaza bani de la cei care parcheaza in zona fie ca e cazul, fie ca nu. De exemplu, eu am parcat azi intr-un spatiu gol langa care mai erau inca alte cateva zeci de spatii goale. Nicio problema sa gasesc, deci, un loc al meu, mai ales ca era ora 5.

La zece secunde dupa ce am iesit din masina am fost insa intampinat cu traditionalul si ospitalierul “Baiatu’, noua nu ne dai nimic sa avem grija de masina?”. M-am uitat urat la ei iar femeia colorata s-a uitat pe langa mine din cauza unui defect de vedere. A repetat intrebarea, ceva mai apasat si subliniind doar partea importanta: “Ne dai si noua?”. Nu le-am raspuns si, cu ochii impleticiti de somn, m-am indreptat spre gara. Le-am aruncat doar un “Cand vin” din mers, garantul faptului ca nu imi gasesc masina transformata in perete de graffiti.

M-am intors in jumatate de ora. Parcarea era plina spre aglomerata. Nu mai eram singur, nu imi mai era somn si caram bagaje. Oamenii erau ocupati sa ii aseze pe altii in sloturile libere din parcare, astfel ca am primit doar un “Gata?” din mers. Am raspuns simplu, inainte sa bag a-ntaia: “Da. Merci”.

Intrebare: cat timp le ia sa imi uite numarul, pentru a putea parca si eu, ca oamenii, intr-un loc public fara ca cineva sa isi aduca aminte de faptul ca intr-una dintre zile, in jurul orei 5, cineva a refuzat sa le acorde taxa de protectie?

P.S. Intr-una dintre datile trecute le-am dat un leu si mi s-a spus ca e prea putin. Prea putin in comparatie cu ce?

Am fost razbunati! Intr-un exces de zel absolut normal si logic, cei care te intreaba de fiecare data cand te opresc pentru depasirea vitezei “Bai, te crezi Schumacher?!” l-au oprit pe insusi Michael Schumacher. S-a intamplat in Germania, unde septuplul campion mondial de Formula 1 a fost prins cu 140 km/h intr-o zona unde limitarea era de 100.

Pentru amatorii de statistica, neamtul conducea un A4 Cabrio. Cu soft-top-ul ridicat. Si, in sfarsit, intrebarea de la inceputul textului are si un raspuns pe masura: “Aham. Scuzati.”

Episod tipic romanesc in weekend, in timp ce fredonam soselele tarii. La un moment dat, in fata mea circula o utilitara de clasa medie. Un Van alb care cara marfa, cel mai probabil. Din stanga sensului nostru de mers, taind banda de pe contrasens, iese o basculanta cu poalele pe jos, vai de viata ei, care de abia se tara dar care si-a pus in cap sa depaseasca utilitara. Am franat si am urmarit spectacolul.

Desi din sens opus se apropia nebunia, soferul basculantei a ambalat motoarele, a umplut valea cu fum negru si i-a dat blana pe langa van, al carui sofer ramasese probabil masca si care n-a avut ce sa faca decat sa franeze. Oricum, a fost mai bine decat sa se agite putin si sa il vada pe ala cu basculanta plantat in masinile care veneau pe contrasens. Mi-am facut vreo saptespe cruci si am ramas interzis, la fel cum ar fi ramas orice om normal.

Soferul utilitarei – si cel din dreapta sa – au avut insa o alta idee. Cateva sute de metri mai incolo, van-ul s-a angajat in (re)depasirea basculantei care isi voma rinichi pe sosea si, cand a ajuns perfect paralel cu acesta, pasagerul din dreapta a deschis geamul si a aruncat cu putere un obiect neidentificat in geamul lateral al acestuia. A adaugat apoi, ca bonus, cateva cuvinte din poeziile lui Brumaru, pentru a se asorta cu peisajul. Si dus a fost.

In rest, peisajul a fost misto.